Ei curăță zona și noi suntem alungați (articol din Cărămida #1)

Articolele au fost publicate în rubrica “Dezvoltatorii și casele noastre” (Cărămida #1, octombrie 2017)

Elisabeta Farkas

Situația de pe strada Stephenson stă în următorul fel: primim reclamații, ne trezim cu poliția de multe ori, și de obicei dimineața devreme în poartă din cauză că unii vecini fac plângere despre noi. Spun că este gălăgie și muzică tot timpul, dar asta este contrar realității. Cei de pe Stephenson nu fac scandal, nu fură, ei muncesc aproximativ cu toții, avem chiar și copii premianți la școală, toții copiii merg la școală, la grădiniță și sunt foarte lăudați. Dar unii vecini sunt foarte porniți împotriva noastră și puși pe răutate față de noi. Dacă s-ar gândi cum este să trăiești în condițiile în care trăim noi nu cred că ar mai avea atâtea reclamații. Fără baie, fără apă în casă, fără toaletă în curte, în camere în care stăm câte 10 persoane cu copii, și totuși copiii noștri merg la școală și la grădiniță.

Vecinii noștri zic că noi nu plătim apă, lumină și ridicarea gunoiului. Din contra, noi plătim toate acestea. Avem de exemplu o familie, a lui János, care are un copil cu handicap, ei trăiesc într-o baracă împreună cu surorile lui, fără apă, fără veceu, fără condiții. Pentru un copil care suferă cu acest handicap, este orb și este șchiop, abia se poate deplasa, chiar vă rog să ne ajutați să ieșim din acest necaz. Avem copii mici, vine iarna, ne descurcăm foarte greu. Ne-am depus și noi cereri pentru locuințe sociale. Vă rog să ne fiți alături în demersurile noastre, să putem trăi în condiții mult mai decente. Pentru sănătatea copiilor noștri, vă rog să ne luați în considerare pentru că chiar avem nevoie de asta, pentru că ne este foarte greu așa.

Toate aceste reclamații au început să apară de când Liberty a construit o clădire de birouri chiar vizavi de noi, și le-a închiriat la mari firme. Cam de atunci am fost și dați în judecată, cam de atunci ne vizitează poliția mai des, cam de atunci primim tot mai multe amenzi pentru tot felul. Se pare că au început să își dorească tot mai mulți ca noi să dispărem de aici. Dar lucrurile nu stau atât de simplu. Pentru că, câteva din apartamentele din clădirea Stephenson nr. 15 au fost cumpărate de vechii chiriași. Ei nu pot fi scoși afară.

Vă mulțumesc în numele tuturor dacă ne puteți sprijini. Să ne asculte primăria. Să ne acorde și nouă șansa să primim locuințe sociale. Sau să ne aprobe să ridicăm mansardă deasupra clădirii, unde să putem sta cu acte în regulă.

Leontina Lingurar

Eu locuiesc pe str. Cantonului din Cluj-Napoca de mai bine de 15 ani. Am ajuns să trăiesc într-o locuință improvizată în urma mai multor evacuări din oraș. Povestea mea este similară cu cea a altor mii de persoane de etnie romă din Cluj, care la un moment în istoria lor familială sau individuală și-au pierdut locuința. Dar nu doar romii sunt evacuați din casele lor. De aceea, povestea mea poate să sune foarte cunoscută pentru mulți din orașul nostru.

Istoria evacuărilor mele a început pe strada Byron. Acolo avea soțul meu în chirie de la întreprindere un apartament, plăteam chiria la ICRAL. Dar l-a pierdut după 1990 pentru că s-a aventurat în jocul Caritas. Pe atunci ne-a înnebunit pe toți jocul acela, să devenim toți afaceriști, să ne investim ce aveam, să câștigăm profit. Te încurajau toți să faci asta, în frunte cu conducătorii acestui joc, și cu politicienii de atunci din Cluj. Mare păcăleală. Dacă treceți pe strada Byron azi puteți vedea cum și-au schimbat fața vechile blocuri. Un investitor a mers, a vorbit cu cei care între timp au devenit proprietari pe apartamente, le-a renovat blocul și în schimb a obținut de la ei acordul să construiască câte o mansardă peste, pe care le-a vândut la prețul pieței de atunci. Dar să revin, pe la mijlocul anilor 1990 am ajuns să trăim în parcuri, pe străzi, până am intrat într-un bloc părăsit de pe strada Orăștiei. Era urât, dărâmat, afumat, noi am făcut să fie frumos, făceam curățenie, să fie convenabil pentru a locui acolo. Curent, apă nu era. Luam de la vecini. Am pus geamuri, am pus uși, am zugrăvit. Am avut și vecini români. Acolo am stat vreo doi ani. Apoi ne-a informat cineva că putem să cumpărăm apartamentul dacă vrem. Dar noi nu aveam atâția bani, așa că a venit primăria și ne-a scos afară. Cu copii cu tot, din nou pe drumuri. De aici ne-am dus pe Sobarilor, unde era tot un bloc părăsit, și am reparat, am stat vreo 4 luni. Într-o dimineață a venit primăria și jandarmeria dimineața devreme. Copiii plângeau, plângeam și noi. Ne-am așezat pe un teren de lângă acel bloc, sub cerul liber am dormit cam o săptămână. Pe copii nu i-am putut trimite la școală. Un vecin mi-a dat niște lemne din care ne-am făcut o bărăcuță improvizată. Eram la lumânare. Am rămas cam vreo 8 luni acolo, și apoi domnul Abrudan, directoarea Fritea, Sabău, și cu jandarmii au venit din nou. Au băgat buldozerele direct în barăci. Au zis, vă încărcați lucrurile, aici se va construi, aici nu mai puteți sta. Ciudat că acolo s-a făcut tocmai un centru pentru persoane fără adăpost. Vă ducem undeva unde să stați. Ne-au dus atunci pe malul Someșului, lângă podul Colectiviștilor. Într-o săptămână am ridicat barăci. Acolo și azi este un teren liber. Puteau să ne lase să ne fi făcut un loc să construim cu acte cu tot. Dar nu, ne-au lăsat doar o vreme, pe urmă iarăși ne-au ridicat. Pe fugă, ca de obicei, a trebuit să eliberăm la secundă. Ne-a cărat pe toți în Someșeni, pe strada Cantonului, pe terenul poștei de acum, mai bine zis pe cealaltă parte a drumului, cred că tot a poștei a fost și acel teren de pe partea aceea a drumului. Asta a fost în 2003. Primăria ne-a adus ceva containere de tren, vagoane. Și o cisternă cu apă. Altora le-a spus să își facă barăci. Ne-am construit așa, în cerc. Ne-au zis că acolo putem sta mult, ne-au promis că o să ne pună curent, apă, o să ne facă buletine. Dar toate astea până într-o zi, când au venit din nou cu buldozerele și cu mascații și cu mai mulți din primărie. Noi nu am vrut să ieșim și ne-am baricadat. Și atunci au început să ne ridice căsuțele cu niște macarale de pe sus. Ele se desfăceau, paturile, mobila cădeau din ele, dar pe ei nu îi interesa. Luam copiii, fugeam la mijloc, să nu cadă pe noi ceva. Și apoi ne-a mutat mai jos pe strada Cantonului, pe un teren mlăștinos, pe care a pus ceva pământ și pietriș, în aer liber. Ne-au spus: aici chiar veți putea sta, de aici nu veți fi mutați, că ăsta este locul primăriei. Noi am săpat pentru stâlpii de curent, ei ne-au băgat două cișmele. Apoi Ecce Homo a venit cu căsuțele de termopan și o altă organizație cu căsuțele verzi. Ne-au spus că la 10 metri de la liniile de cale ferată se poate sta, pentru că este terenul primăriei. Așa scrie și în acte. A semnat și Funar în 2004, și Boc în 2005, ca primari, că așa este. Pe atunci eram doar noi, cei aduși de primărie, adică noi care am fost aduși de pe lângă podul Colectiviștilor, și apoi grupul de 13 familii care au fost evacuate din Casa Călăului. Dar mai târziu au mai venit și alții. Noi am anunțat asta, că vin și alții, dar nu i-a mai interesat nimic. Copiii au crescut de atâția ani, și-au făcut și ei barăci, și așa ne-am extins atât de mult. Chiar dacă au promis pe vremuri, nu au pus la toate familiile curent. Nu aveam toalete. Nu ne-au adus containere de gunoi. Parcă eram puși în groapa de gunoi. Mai rău ca șobolanii. Aș vrea ca cei din primărie să vină aici la noi, să stea aici măcar 24 de ore, să vadă cum este să vii de la serviciu și să nu poți să faci un duș, să nu poți să te odihnești, să vedem ce ar face ei cu familiile lor în astfel de condiții, să vedem cam cum ar trăi ei. Suntem și noi suflete, nu? Ne zic, trimiteți copiii la școală. Dar în aceste condiții ce poți să faci? Copiii noștri trebuie să aibă un viitor. Îi trimitem la școală, dar ce viitor pot să aibă din nenorocirea asta?

Să ne considere și pe noi oameni! (articol din Cărămida #1)

Articol publicat în rubrica “Nu în curtea mea” (Cărămida #1, octombrie 2017)

Alexandru Greta și Petru Greta 

Multă lume știe despre noi. Cum am fost evacuați de pe strada Coastei în decembrie 2010. Și cum am fost mutați cu forța în casele modulare din Pata Rât. Pe atunci primăria și primarul nu se interesa de faptul că modularele ce ni le-a dat în chirie au fost atât de aproape de rampa de gunoi de atunci, dar și mai aproape de rampa de deșeuri a fabricii Terapia. Mai mulți dintre noi, circa 30 de familii, nu au primit loc în modulare. Lor le-a desenat cineva de la poliția locală, doamna Fritea, parcă, pe o coală de hârtie câteva parcele. Le-a spus: construiți-vă acolo mai sus de modulare, cum v-ați construit pe Coastei, ilegal. Pe strada Coastei mulți dintre noi am avut contracte de închiriere și am plătit chirie la primărie chiar și în luna în care ne-au evacuat. Dar totuși, lumea tot repetă de atunci, că toți am fi stat acolo ilegal, și de aceea ne-au demolat și ne-au evacuat și ne-au scos de acolo. De fapt ne-au alungat de acolo ca să facă apoi un campus al Facultății de Teologie, și un parc, și o grădiniță pe acel teren. Primarul de atunci, Apostu, stătea în apropiere, în vila sa cea nouă. Poate el a fost mai deranjat de apropierea noastră. Dar Dumnezeu l-a pedepsit și pe el. Cu puțin timp după ce ne-a scos pe noi de acolo a fost găsit vinovat de corupție și a fost trimis la închisoare. Sau poate Consiliul Județean a fost deranjat. Sau poate Biblioteca Județeană. Sau cei din clădirea aceea înaltă cu birouri. Toate aceste clădiri fiind construite în zona Coastei după 1990. Ar fi multe de povestit ce s-a întâmplat cu noi de atunci în Pata Rât, cum este să trăiești în acel miros. Și am povestit de multe ori. La proteste sau cu alte ocazii. Ne amintim și acum primul nostru protest din ianuarie 2011. Dar cum poți povesti cuiva să își dea seama cum este mirosul de sulf de la Terapia, mirosul de gunoaie de la rampe, fumul de la incendii? Care a devenit tot mai greu de suportat. Mai ales că din 2015, când s-a închis rampa veche, primăria și cine trebuia să autorizeze asta, s-au deschis alte două rampe noi, și mai aproape de casele noastre. Ceea ce citiți azi în ziare despre cât este de toxică rampa veche, care nu a fost ecologizată cum trebuia, dar și cele două noi, care se înalță ca Munții Carpați, să știți că noi simțim de aproape și în direct, zi de zi și noapte de noapte. Acum toată lumea din oraș începe să fie speriată că ar ajunge otrava aproape de clujeni. Dar și noi suntem clujeni. Ne-am născut aici, am făcut armata, am lucrat la fabricile de aici. Dar de noi nu le pasă. Nu suntem și noi oameni la fel ca ei? Și dacă te gândești că unii s-au gândit, chiar au zis, că noi merităm să locuim în acel miros, ce să mai spui? Nu vor să ne vadă aproape.  Sau poate și mai rău, vor să ne elimine? Acum, vreo 21 de familii dintre noi au primit locuințe prin proiectul Pata Cluj. Unii în oraș, unii în Florești, alții în Apahida, alții în Baciu. Astfel s-au eliberat 9 camere în casele modulare. În vară ne-au chemat la o ședință, au fost și de la primărie acolo, a fost domnul director de la asistență socială, a fost doamna viceprimar, au fost și din echipa de proiect. Și ne-au întrebat, ce criterii să stabilească pentru a împărți între cei care doresc să primească aceste camere eliberate. Mai mulți și-au depus cerere. Și celor mai mulți le-a fost refuzată cererea. Li s-a spus că nu au avut rude de gradul întâi în camerele din modulare, și de asta nu li se atribuie. Ei trebuie să rămână acolo, în casele improvizate. Recent, cineva a fost evacuat pentru neplata chiriei. Omul cu familie și mai mulți copii și-a făcut o căsuță din scânduri, lângă. Primăria se pare că mai bine ține goale aceste camere decât să le dea. Poate sunt supărați că i-am dat în judecată în 2011 pentru că ne-au mutat atunci în ele. Poate își zic, ați fost nemulțumiți de aceste locuințe, atunci acum de ce le cereți? Stați pe câmp în continuare, dacă ne-ați dat la tribunal! Dar oamenii nu le cer pentru că acum ar crede că aceste locuințe ar fi locuințe adecvate. Sau că zona ar fi bună de trăit acolo. Ci pentru că ele măcar sunt conectate la utilități și dacă ai contract pe ele, atunci ți se face un buletin cartelă în loc de foaia aceea de buletin provizoriu “fără domiciliu” sau “fără adresă”. Până când oamenii sunt nevoiți să locuiască la acea distanță mică de la rampe, măcar să aibă apă și lumină în casă. Așa și-ar dori și cei din Dallas. Care stau de multe decenii chiar mai jos de noi, cu vreo 50-100 de metri mai jos. Lor nu li se dă voie să construiască cu acte acolo. Adică fundația olandeză care le-a construit nu primește autorizație. Pentru că rampele sunt aproape, le zic lor. Dar rampele nu au fost aproape când aceeași primărie care îi refuză pe ei acum, ne-a construit nouă atunci? Între timp, se circulă zvonuri. Mai stați un an, și pleacă toată lumea. Nu înțeleg, dacă au planuri cu noi de ce nu ne pot informa direct? Am cerut de atâtea ori primăriei să stea de vorbă cu noi. Să ne considere și pe noi oameni.

Evacuarea evacuaților: vagoane, containere, termopane (articol din Cărămida #1)

Articole publicate în rubrica “Strada nu este acasă” (Cărămida #1, oct 2017)

 

Maria Stoica

Acum 16 ani aveam 7 ani, când pe strada Sobarilor era o așa-zisă colonie de 7 familii. Apă aveam dintr-un izvor din pământ, iar electricitate de la bateria de mașină. Cine avea din aia. De acolo ne-a mutat primăria în spate la CUG – la capătul liniilor de tramvai, lângă Someș, unde deja erau două familii. Pentru mama a fost foarte greu, deoarece era mamă singură cu doi copii, iar aici nu aveam nici măcar izvorul din pământ ca sursă de apă. Câteva persoane s-au mobilizat și au spart o țeavă care trecea peste Someș pentru a avea apă de băut. Acolo însă primăria a început să aducă și alte familii pe lângă cele șapte de pe Sobarilor. Asta ne-a costat din nou demolarea, deoarece vecinilor de pe stradă le era frică că li se va fura din gospodării. Neavând apă, oamenii făceau baie în Someș. Din fericire pentru noi, nu ne-a lăsat primăria să locuim mai mult de o lună de zile acolo.

Au venit și ne-au mutat pe strada Cantonului F.N., pe terenul poștei, unde acum este o parcare pentru mașinile poștei. Aici primăria a început să ne înmulțească, aducând tot mai multe familii. Apă ne aducea în cisterne, dar din păcate nu era bună de băut. Am ajuns să mergem să cerem apă de băut din fabrici, de la TCI, de la ACI. Pe acel loc deja eram mai multe familii decât cele cu care am pornit la drum de pe Sobarilor. Eram în 2001, și ne-am pornit la școală, încercam să ne acomodăm. Dar din păcate nu mulți dintre copii au mers la școală, pentru că majoritatea dintre noi era încă sub cerul liber. În 2002 eram evacuați din nou, find duși pe terenul CFR-ului de pe strada Cantonului FN. Ajunși aici, eram din nou la mila lui Dumnezeu. Majoritatea eram elevi și nu aveam condiții. Ne era greu la școală, deoarece eram marginalizați, din motivul că nu aveam apă să ne spălăm. Temele ni le făceam la lumânare sau mécses, ce era o cârpă împletită băgată în ulei sau unsoare. Cu trecerea timpului, primăria a adus tot mai multe familii aici, de care apoi a uitat. Datorită Asociației Ecce Homo, care a venit în ajutorul nostru cu 60-70 de căsuțe de termopan și cu curentul electric, cât de cât a început să fie mai bine. Faptul că locuim pe str. Cantonului FN îi face pe oameni să ne privească de sus. Cu toate că majoritatea avem și școală, suntem educați, tot „ciori” rămânem pentru ei. Eu persoanal sunt în colonia asta de când s-a format. Acum la rândul meu am o familie, m-am măritat cu un băiat care la rândul lui a fost evacuat împreună cu părinții. Ei de pe str. Avram Iancu. Avem un băiețel de 5 ani și încercăm să-l educăm astfel, ca pe viitor să nu se simtă marginalizat de oameni. Eu am lucrat aproape cinci ani în comerț și mi-am dat seama că oricât de bun ai fi niciodată nu vei fi suficient de bun ca restul, pentru că tu ești țigan. Primăria ne face buletine provizorii pe un an, iar dacă vrei să mergi să te angajezi, angajatorul te privește cu dubii și automat nu te mai angajează. Zi de zi stăm cu frica că oricând ne poate arunca în stradă și de aici. În 2011 am fost dați în tribunal de către CFR, pentru că trăim pe terenul lor, dar CFR a pierdut acele procese. Primăria a uitat de noi! Doar când au nevoie de voturi își amintesc de noi, vin și fac promisiuni, iar pe urmă uită că existăm.

Desen: Răzvan Botiș

Ana Adam

În 2001 am locuit împreună cu familia mea în căminul TCI (Trustul de Construcții Industriale). Aveam contract de la TCI. Ne-au spus atunci că trebuie să eliberăm căminul că se va renova și apoi ne lasă să ne întoarcem înapoi. Din păcate, însă, nu ne-au mai lăsat, pentru că s-au băgat nefamiliștii în acel bloc. M-am dus la domnul director Olteanu și m-am plâns că nu avem unde sta, doar pe stradă, și atunci mi-a dat un vagon folosit de către muncitori. Vagonul era chiar în incinta căminului de pe strada Cantonului. În el am stat până în 2002, până ne-au scos afară și de acolo. Trebuia să predea vagonul muncitorilor, ne-au spus. Atunci ne-am făcut o baracă improvizată în afara șantierului. Apoi am primit căsuța de termopan de la Ecce Homo, în care am stat până în noiembrie 2016. Atunci, în 19 noiembrie, spre seară, casa noastră a luat foc de la un scurtcircuit. Incendiul ne-a ars casa din temelii. Ne-a ars toată mobila, toate lucrurile. Au venit și cei de la pompieri, ei ne-au făcut procesul verbal în care au constatat că locuința a ars în totalitate, împreună cu toate bunurile pe care le aveam. Soțul meu a suferit arsuri grave datorită faptului că a salvat-o pe nepoțica noastră cu trupul său. I-a ars spatele, a fost internat trei luni la spitalul de arși, și apoi încă două luni la un centru de îngrijire pe Chinteni. Între timp, împreună cu alte câteva familii, am depus o cerere către Primărie ca să îmi dea o locuință de necesitate, și să îmi acorde punctaj la cererea de locuință socială care îmi era depusă din iulie 2016. Primăria nu a făcut nici una, nici alta. Și mai mult, nu înțeleg cum a putut spune asta dacă aveau și ei procesul verbal de constatare, a afirmat că, căsuța noastră a fost afectată doar parțial de incendiu. Am mai umblat pe la centre de ajutorare, pentru ajutoare de materiale de construcții, ca să ne facem o locuință improvizată pe Cantonului. Nu în locul în care ne-a ars termopanul, pentru că acolo nu mă puteam întoarce, ci undeva în altă parte, unde găseam o bucățică de teren. Vă dați seama, era iarnă, nu aveam unde să ne adăpostim, eu, fiul meu, nora mea care era însărcinată, și cele două nepoate ale mele, soțul fiind mult timp în spital. Am fost și la ședință de consiliu local, acolo se prefac că te ascultă, dar ce au făcut a fost doar că primarul a spus să mă duc la adăpostul lor că sunt atâtea locuri libere, dar acolo ne-au spus că nu au loc. Asistența socială mi-a sugerat să mergem la centrul Asăvoaie, dar acolo nu puteam să mergem ca familie, acolo se separau femeile de bărbați. Și acolo ești ca și închis, ieși cu bilet de voie, și apoi acolo sunt multe persoane de pe străzi, de care mi-ar fi fost un pic frică, și mai ales din cauza celor două fetițe mici. După șase luni de refuzuri am decis să dau Primăria în judecată. Pentru că legea spune că oricine care a suferit un incendiu și și-a pierdut casa într-un incendiu, oricum ar fi acea casă, are dreptul să primească o locuință.

Cărămida. Ziarul dreptății locative, #1 – octombrie 2017

Cărămida este mediul prin care contribuim la creșterea mișcării politice pentru dreptate locativă în orașul Cluj, și nu numai. Cărămidă-cu-cărămidă, construim cunoaștere reciprocă, încredere în propriile forțe și solidaritatea care ne întărește. Cărămidă-cu-cărămidă, conștientizăm adevăratele cauze ale crizei locuirii, ale cărei consecințe le suportă lucrătorii, atât clasa muncitoare pauperizată, cât și clasa de mijloc precarizată. Cu Cărămida ne putem lupta pentru o politică justă și antirasistă de locuire, precum și împotriva transformării orașului în sursă de profit pentru dezvoltatorii și marii proprietari imobiliari. Să construim mișcarea împreună!

Cărămida – ziarul dreptății locative

Cărămida este mediul prin care contribuim la creșterea mișcării politice pentru dreptate locativă în orașul Cluj, și nu numai. Cărămidă-cu-cărămidă, construim cunoaștere reciprocă, încredere în propriile forțe și solidaritatea care ne întărește. Cărămidă-cu-cărămidă, conștientizăm adevăratele cauze ale crizei locuirii, ale cărei consecințe le suportă lucrătorii, atât clasa muncitoare pauperizată, cât și clasa de mijloc precarizată. Cu Cărămida ne putem lupta pentru o politică justă și antirasistă de locuire, precum și împotriva transformării orașului în sursă de profit pentru dezvoltatorii și marii proprietari imobiliari. Să construim mișcarea împreună!

LANSARE

CĂRĂMIDA – ZIARUL DREPTĂȚII LOCATIVE #1, 2017 octombrie

la Forumul LOCUINȚE PUBLICE – RĂSPUNS LA CRIZA LOCUIRII