Muncă, capital și locuire [Enikő Vincze] – în Cărămida #4

Dacă îți cauți azi o locuință, este imposibil să nu observi peste tot în oraș anunțuri ale dezvoltatorilor imobiliari, precum: casa înseamnă stil de viață; arhitectură frumoasă conectată la spațiu verde; funcționalitate, lumină și confort; refugiul mereu la îndemână; un loc în care să te întorci mereu cu drag, oricât de departe vei călători; noi construim comunitatea oamenilor creativi, eficienți și prietenoși, dornici de a explora lumea. Dincolo de aceste promisiuni centrate pe oameni și pe niște principii ce sugerează eleganță și bunăstare, nu este o mare surpriză să afli, că pentru dezvoltatori locuințele construite sunt o investiție de pe urma căreia ei dobândesc un profit mare. La fel, locuința este o sursă de acumulare de capital și pentru agențiile imobiliare. Acestea nu mai sunt doar instituții ce tranzacționează vânzări-cumpărări de locuințe între alte entități, ci ele însele au devenit mari proprietari de imobiliare și jucători importanți ai pieței, adică factori care, prin tehnicile lor speculative, cauzează creșterea continuă a prețului locuințelor, ghidați fiind de regula de aur a capitalul (care se deplasează acolo unde profitul este mai mare). La rândul lor, instituțiile financiare, în mod predominant băncile, sau sistemul de credite imobiliare susțin atât ciclurile de acumulare de capital prin construcția și tranzacționarea de locuințe de către investitori, cât și (falsa) capacitate de cumpărare, prin îndatorare, a persoanelor care au nevoie de locuințe. În paralel cu asta, prin legislație, prin reclame și alte instrumente media se construiește și se impune ca dominantă ideea conform căreia toți oamenii își doresc să devină proprietari; iar proprietarul de locuințe se asociază cu omul ideal, independent de stat (dependența sa de bancă fiind ascunsă în spatele retoricii bancare cum că aceasta este acolo ca să îl ajute când are nevoie de ea, sau să îi susțină încrederea în sine că poate să devină un proprietar de nădejde).

Dar toate astea nu sunt o noutate. În capitalism, investiția în mediul construit, în (re)construcția infrastructurii locative a orașelor, în demolări și regenerări urbane, a fost întotdeauna un mod de a utiliza capitalul acumulat cu scopul creșterii profitului. Apoi, industrializarea și urbanizarea, atât în varianta sa capitalistă, cât și în cea socialistă, a însemnat și crearea de spații locative pe scară largă pentru lucrătorii angajați în noile industrii. În contextul deceniilor de după cel de al doilea război mondial, pentru a susține atât producția, cât și capacitatea de consum a populației, politica economică a statului a fost una de echilibrare între interesele clasei capitaliste și clasei lucrătoare, sau între capital și muncă. Aceasta a fost perioada în care statul a investit în locuințe publice. Asta a fost un lucru bun pentru toată lumea: pentru lucrători, pentru că nu trebuiau să cheltuie foarte mulți bani din veniturile lor pe locuire, chiria la stat fiind redusă; dar și pentru capitaliști, pentru că astfel o bună parte din costurile reproducerii forței de muncă angajate de ei a fost preluată de stat, așa că profitul lor de pe urma exploatării muncii a putut să fie mai mare și din acest motiv.

Criza capitalismului de la sfârșitul anilor 1970 i-a făcut pe decidenții politici să renunțe la această politică a statului de bunăstare, și nu doar în domeniul locuirii, ci și în susținerea educației și sănătății publice. Printre altele, ei au impus privatizarea locuințelor publice, adică vânzarea acestora de către stat ori la foști chiriași, ori la companii private care promiteau preluarea costurilor cu locuințele sociale de la stat, dar și menținerea chiriei la nivel redus (lucru care s-a dovedit o minciună). S-a extins sistemul de creditare pentru bunuri de consum și pentru locuințe, care a urmărit să mențină puterea de cumpărare a lucrătorilor în condițiile în care salariile lor nu au mai crescut într-un ritm care să ajungă din urmă creșterea prețurilor. Noi în România am cunoscut aceste fenomene după 1990. Chiar dacă locuința în proprietate personală a dost dominantă și în perioada socialismului (70%) față de locuințele în proprietatea statului, sau a unităților de producție, sau a cooperativelor, sau chiar dacă și în acea perioadă au existat sisteme de creditare – toate astea fiind, însă, strict reglementate de stat în sensul că nu au putut să devină sursă de profit pentru nimeni.

Oriunde și oricând s-a întâmplat ea, retragerea statului din rolul de dezvoltator de locuințe publice a însemnat că statul a făcut loc investitorilor privați în construcția de locuințe private și a devenit un agent care, prin legislație, a susținut beneficiarii pieței de locuințe în goana lor după profit. În absența locuințelor publice, statul forțează toți oamenii să achiziționeze sau să închirieze locuință de pe piață, în timp ce, împreună cu alți actori (dezvoltatori, bănci, agenții imobiliare) vinde acest lucru ca un ideal, și nu ca o povară. Adică, statul a încetat să echilibreze între interesele capitaliștilor/ marilor proprietari și cele ale lucrătorilor, preferând să îi susțină în mod predominat pe cei dintâi, de exemplu și în domeniul locuirii.

Astfel, locuința a devenit marfă ce trebuie cumpărată de pe piață cu bani (mulți) și locuirea a încetat să mai fie considerată un drept al fiecărui om garantat de stat, sau o nevoie pe care trebuie să o satisfacă ca să poată trăi în sănătate și demnitate. Locuința devenită marfă a început să facă diferența între oameni, sugerând că cei care își permit, merită, și cei care nu își permit să cumpere, nu merită să aibă locuință în orașul în care lucrează, sau și mai mult, cei care își permit să cumpere case mai mari și mai multe sunt oameni mai valoroși decât cei care ajung să trăiască în locuințe improvizate și sărăcăcioase. Și mai mult, locuința a devenit o formă a capitalului financiar: adică oamenii nu doar investesc bani în locuința-marfă ca să locuiască în ea, ci investesc în ea pentru a produce și mai mulți bani prin tranzacționarea ei. Locuința astfel devine un mijloc prin care banii se transformă în capital, adică în bani care aduc bani datorită circulației lor pe piață.

Toate astea se întâmplă în contextul în care capitalismul a devenit global și  capitalul poate să circule liber peste granițele statelor naționale, astfel încât și într-o țară săracă de capital autohton cum este România, există capital investibil în construcția de locuințe private. Precum și în condițiile în care finanțele au invadat domeniul locuirii la un alt nivel și alt mod decât până acum (căci locuirea întotdeauna avea nevoie de finanțe), rezultând în financializarea locuirii. Toate astea într-un moment în care economia productivă este tot mai mult dominată într-un sens general de economia financiară, sau economia non-productivă de bunuri materiale, dar productivă de capital și profit, precum și de diverse produse imateriale, digitalizate. În acest context, capitaliștii sau marii proprietari pot să facă profit fără exploatarea directă a muncii, de exemplu prin speculații financiare și imobiliare. De aceea, ei nu se mai interesează de capacitatea de cumpărare a lucrătorilor, sau de satisfacerea nevoii lor de locuințe ca mediu în și prin care își reproduc forța de muncă ce o vând capitaliștilor pe un salar care nu reprezintă nici pe departe valoarea creată de lucrători. În acest sistem, locuirea nu mai este dezvoltată ca valoare socială sau valoare de utilizare, ci ca valoare de schimb aducătoare de profit.

Totuși, chiar și în capitalismul financializat, capitalul nu a încetat să se investească și în producție. Acumularea de capital prin exploatarea muncii care crează valoare prin procesul de producție a bunurilor nu a fost înlocuită în totalitate de acumularea de capital prin scheme financiare sau imobiliare. Deci lucrătorii ar mai putea să aibă forța de a impune angajatorilor, dar și statului, precum și organizațiilor internaționale ce guvernează capitalismul global, să fie susținuți în satisfacerea nevoii lor de locuință. În paralel cu revendicarea nevoii de a reglementa capitalul financiar și imobiliar, și taxarea progresivă a acestuia cu scopul creșterii bugetului public din care se pot investi mai mulți bani în locuințe publice.

În momentul de față lucrătorii sunt dublu exploatați: atât de angajatorii lor direcți, care le mențin veniturile mici pentru a avea mai mult profit; cât și de marii proprietari imobiliari care suprataxează prețul locuințelor în condițiile în care lucrătorii tot mai greu găsesc alte alternative de locuire decât cumpărarea/ închirierea de pe piață. Ei vor ajunge la un moment dat să epuizeze compromisurile pe care le-au acceptat în ultimele decenii, încercând să rămână în orașele promițătoare de locuri de muncă, cum ar fi supraaglomerarea în locuințe mici, sacrificiile aduse în vederea asigurării costurilor locuirii, găsirea unor forme de locuire informală, sau altele.

Când spun lucrători, mă gândesc nu doar la cei angajați cu contract de muncă, și nu doar la cei angajați în economia productivă pe meserii ce necesită forță de muncă fizică. Ci și la persoanele care lucrează în economia informală, ori cei care lucrează pentru venitul minim garantat, precum și persoanele care prestează munci în gospodărie fără a fi plătite, sau orice alte forme de munci prin care își asigură traiul de pe o zi pe alta în țară sau în străinătate și prin care contribuie la reproducerea sistemului. Mai departe, când spun lucrători, mă gândesc la toate persoanele care își vând forța de muncă la angajatori, aceasta fiind singura sau predominanta lor modalitate de a beneficia de venituri din care se auto-susțin, inclusiv la persoanele care se consideră, datorită statutului lor social (educație școlară, ocupație, nivel de venit), ca fiind clasă de mijloc.

Să folosim ziua de 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii, pentru a ne reaminti:  oricât de limitată ar fi azi posibilitatea de auto-organizare a lucrătorilor față de angajatori, nu trebuie să renunțăm la a contesta aceste limitări, și de a revendica nu doar venituri și condiții de muncă adecvate, ci și locuințe decente și accesibile din punctul de vedere al costurilor. Pentru mulți lucrători cu venituri modeste, care azi trăiesc în locuințe inadecvate și nesigure, neavând proprietăți imobiliare de nici un fel, cele din urmă înseamnă locuințe publice și forme de locuire care le asigură drepturile lor de chiriași față de statul-proprietar. Politica de locuire poate fi schimbată doar prin punerea de presiune asupra guvernanților de către cei care suferă cel mai mult de consecințele negative ale politicii din acest domeniu din ultimii treizeci de ani, pusă în slujba intereselor private ale marelui capital. Această luptă trebuie dusă atât la nivel local și național, cât și la nivel transnațional. Și din acest motiv este bine să ne inspirăm din internaționalismul zilei de 1 Mai, simbol al luptei pentru drepturi social-economice și politico-civice a clasei lucrătoare de pretutindeni.

Citește numărul 4 al ziarului Cărămida aici: https://drive.google.com/file/d/1Nr7L-PjA7Pfx7io0y2B03T9RfiV-e0mP/view

Rasismul la noi acasă!

21 martie 2018: Rasismul la noi acasă, în Cluj-Napoca – acțiune organizată de echipa Căși sociale ACUM / Social housing NOW în fața Primăriei, de Ziua Internațională Împotriva Rasismului.

 

 

 

https://www.facebook.com/events/432625453824837/

Ascultă înregistrarea Vocile Rasismului: 

https://soundcloud.com/maxim-lorand/rasismul-la-noi-acasa

 

 

 

 

Citește numărul 3 al ziarului Cărămida: 

 

La ziarul ”Cărămida” ne luptăm pentru dreptul la locuire [interviul lui Vasile Ernu cu Enikő Vincze]

Enikő Vincze: La ziarul ”Cărămida” ne luptăm pentru dreptul la locuire

Întrebările adresate de Vasile Ernu către Eniko Vincze,  membră a mișcării Căși sociale ACUM! și a echipei redacționale Cărămida. Ziarul Dreptății Locative:

Zilele acestea am primit prin poştă de la Cluj ziarul Cărămida – Ziarul dreptăţii locative. Felicit echipa pentru un astfel de material mediatic important. Dragă Enikő Vincze, spune-mi te rog care e scopul şi miza acestui ziar?

Voi vă ocupaţi în principiu de problemele dreptului locativ în Cluj, dar este un demers important pentru toată ţara. În ce constă acest “drept la locuinţă”? Am o vagă impresie că noi nu înţelegem multe dintre drepturile fundamentale, iar acesta pare a fi un drept esenţial…

Poţi te rog să-mi spui succint care ar fi cauzele “crizei locuirii” de la noi?

Ştiu că voi discutaţi mult şi despre “Dreptul la oraş”. Îmi poţi spune cîte ceva despre acest drept şi despre miza lui?

Ştiu că la Cluj, oraş etalon al succesului în România – dar care are poate cea mai mare problemă nerezolvată cum este faimosul Pata Rît – vă războiţi cu primarul Boc. În ce constă acest “război”? Care este situaţia de acolo şi ce solicitaţi voi?

Acum ceva timp discutam despre starea degradantă de la Pata Rît. Care mai este situaţia actuală şi cum crezi că se pot rezolva problemele acelei comunităţi aflate într-o situaţie tragică?

Cînd vor apărea următoarele numere şi cît de des vreţi să scoateţi acest ziar dedicat unei probleme atît de durute?

Ei curăță zona și noi suntem alungați (articol din Cărămida #1)

Articolele au fost publicate în rubrica “Dezvoltatorii și casele noastre” (Cărămida #1, octombrie 2017)

Elisabeta Farkas

Situația de pe strada Stephenson stă în următorul fel: primim reclamații, ne trezim cu poliția de multe ori, și de obicei dimineața devreme în poartă din cauză că unii vecini fac plângere despre noi. Spun că este gălăgie și muzică tot timpul, dar asta este contrar realității. Cei de pe Stephenson nu fac scandal, nu fură, ei muncesc aproximativ cu toții, avem chiar și copii premianți la școală, toții copiii merg la școală, la grădiniță și sunt foarte lăudați. Dar unii vecini sunt foarte porniți împotriva noastră și puși pe răutate față de noi. Dacă s-ar gândi cum este să trăiești în condițiile în care trăim noi nu cred că ar mai avea atâtea reclamații. Fără baie, fără apă în casă, fără toaletă în curte, în camere în care stăm câte 10 persoane cu copii, și totuși copiii noștri merg la școală și la grădiniță.

Vecinii noștri zic că noi nu plătim apă, lumină și ridicarea gunoiului. Din contra, noi plătim toate acestea. Avem de exemplu o familie, a lui János, care are un copil cu handicap, ei trăiesc într-o baracă împreună cu surorile lui, fără apă, fără veceu, fără condiții. Pentru un copil care suferă cu acest handicap, este orb și este șchiop, abia se poate deplasa, chiar vă rog să ne ajutați să ieșim din acest necaz. Avem copii mici, vine iarna, ne descurcăm foarte greu. Ne-am depus și noi cereri pentru locuințe sociale. Vă rog să ne fiți alături în demersurile noastre, să putem trăi în condiții mult mai decente. Pentru sănătatea copiilor noștri, vă rog să ne luați în considerare pentru că chiar avem nevoie de asta, pentru că ne este foarte greu așa.

Toate aceste reclamații au început să apară de când Liberty a construit o clădire de birouri chiar vizavi de noi, și le-a închiriat la mari firme. Cam de atunci am fost și dați în judecată, cam de atunci ne vizitează poliția mai des, cam de atunci primim tot mai multe amenzi pentru tot felul. Se pare că au început să își dorească tot mai mulți ca noi să dispărem de aici. Dar lucrurile nu stau atât de simplu. Pentru că, câteva din apartamentele din clădirea Stephenson nr. 15 au fost cumpărate de vechii chiriași. Ei nu pot fi scoși afară.

Vă mulțumesc în numele tuturor dacă ne puteți sprijini. Să ne asculte primăria. Să ne acorde și nouă șansa să primim locuințe sociale. Sau să ne aprobe să ridicăm mansardă deasupra clădirii, unde să putem sta cu acte în regulă.

Leontina Lingurar

Eu locuiesc pe str. Cantonului din Cluj-Napoca de mai bine de 15 ani. Am ajuns să trăiesc într-o locuință improvizată în urma mai multor evacuări din oraș. Povestea mea este similară cu cea a altor mii de persoane de etnie romă din Cluj, care la un moment în istoria lor familială sau individuală și-au pierdut locuința. Dar nu doar romii sunt evacuați din casele lor. De aceea, povestea mea poate să sune foarte cunoscută pentru mulți din orașul nostru.

Istoria evacuărilor mele a început pe strada Byron. Acolo avea soțul meu în chirie de la întreprindere un apartament, plăteam chiria la ICRAL. Dar l-a pierdut după 1990 pentru că s-a aventurat în jocul Caritas. Pe atunci ne-a înnebunit pe toți jocul acela, să devenim toți afaceriști, să ne investim ce aveam, să câștigăm profit. Te încurajau toți să faci asta, în frunte cu conducătorii acestui joc, și cu politicienii de atunci din Cluj. Mare păcăleală. Dacă treceți pe strada Byron azi puteți vedea cum și-au schimbat fața vechile blocuri. Un investitor a mers, a vorbit cu cei care între timp au devenit proprietari pe apartamente, le-a renovat blocul și în schimb a obținut de la ei acordul să construiască câte o mansardă peste, pe care le-a vândut la prețul pieței de atunci. Dar să revin, pe la mijlocul anilor 1990 am ajuns să trăim în parcuri, pe străzi, până am intrat într-un bloc părăsit de pe strada Orăștiei. Era urât, dărâmat, afumat, noi am făcut să fie frumos, făceam curățenie, să fie convenabil pentru a locui acolo. Curent, apă nu era. Luam de la vecini. Am pus geamuri, am pus uși, am zugrăvit. Am avut și vecini români. Acolo am stat vreo doi ani. Apoi ne-a informat cineva că putem să cumpărăm apartamentul dacă vrem. Dar noi nu aveam atâția bani, așa că a venit primăria și ne-a scos afară. Cu copii cu tot, din nou pe drumuri. De aici ne-am dus pe Sobarilor, unde era tot un bloc părăsit, și am reparat, am stat vreo 4 luni. Într-o dimineață a venit primăria și jandarmeria dimineața devreme. Copiii plângeau, plângeam și noi. Ne-am așezat pe un teren de lângă acel bloc, sub cerul liber am dormit cam o săptămână. Pe copii nu i-am putut trimite la școală. Un vecin mi-a dat niște lemne din care ne-am făcut o bărăcuță improvizată. Eram la lumânare. Am rămas cam vreo 8 luni acolo, și apoi domnul Abrudan, directoarea Fritea, Sabău, și cu jandarmii au venit din nou. Au băgat buldozerele direct în barăci. Au zis, vă încărcați lucrurile, aici se va construi, aici nu mai puteți sta. Ciudat că acolo s-a făcut tocmai un centru pentru persoane fără adăpost. Vă ducem undeva unde să stați. Ne-au dus atunci pe malul Someșului, lângă podul Colectiviștilor. Într-o săptămână am ridicat barăci. Acolo și azi este un teren liber. Puteau să ne lase să ne fi făcut un loc să construim cu acte cu tot. Dar nu, ne-au lăsat doar o vreme, pe urmă iarăși ne-au ridicat. Pe fugă, ca de obicei, a trebuit să eliberăm la secundă. Ne-a cărat pe toți în Someșeni, pe strada Cantonului, pe terenul poștei de acum, mai bine zis pe cealaltă parte a drumului, cred că tot a poștei a fost și acel teren de pe partea aceea a drumului. Asta a fost în 2003. Primăria ne-a adus ceva containere de tren, vagoane. Și o cisternă cu apă. Altora le-a spus să își facă barăci. Ne-am construit așa, în cerc. Ne-au zis că acolo putem sta mult, ne-au promis că o să ne pună curent, apă, o să ne facă buletine. Dar toate astea până într-o zi, când au venit din nou cu buldozerele și cu mascații și cu mai mulți din primărie. Noi nu am vrut să ieșim și ne-am baricadat. Și atunci au început să ne ridice căsuțele cu niște macarale de pe sus. Ele se desfăceau, paturile, mobila cădeau din ele, dar pe ei nu îi interesa. Luam copiii, fugeam la mijloc, să nu cadă pe noi ceva. Și apoi ne-a mutat mai jos pe strada Cantonului, pe un teren mlăștinos, pe care a pus ceva pământ și pietriș, în aer liber. Ne-au spus: aici chiar veți putea sta, de aici nu veți fi mutați, că ăsta este locul primăriei. Noi am săpat pentru stâlpii de curent, ei ne-au băgat două cișmele. Apoi Ecce Homo a venit cu căsuțele de termopan și o altă organizație cu căsuțele verzi. Ne-au spus că la 10 metri de la liniile de cale ferată se poate sta, pentru că este terenul primăriei. Așa scrie și în acte. A semnat și Funar în 2004, și Boc în 2005, ca primari, că așa este. Pe atunci eram doar noi, cei aduși de primărie, adică noi care am fost aduși de pe lângă podul Colectiviștilor, și apoi grupul de 13 familii care au fost evacuate din Casa Călăului. Dar mai târziu au mai venit și alții. Noi am anunțat asta, că vin și alții, dar nu i-a mai interesat nimic. Copiii au crescut de atâția ani, și-au făcut și ei barăci, și așa ne-am extins atât de mult. Chiar dacă au promis pe vremuri, nu au pus la toate familiile curent. Nu aveam toalete. Nu ne-au adus containere de gunoi. Parcă eram puși în groapa de gunoi. Mai rău ca șobolanii. Aș vrea ca cei din primărie să vină aici la noi, să stea aici măcar 24 de ore, să vadă cum este să vii de la serviciu și să nu poți să faci un duș, să nu poți să te odihnești, să vedem ce ar face ei cu familiile lor în astfel de condiții, să vedem cam cum ar trăi ei. Suntem și noi suflete, nu? Ne zic, trimiteți copiii la școală. Dar în aceste condiții ce poți să faci? Copiii noștri trebuie să aibă un viitor. Îi trimitem la școală, dar ce viitor pot să aibă din nenorocirea asta?

Să ne considere și pe noi oameni! (articol din Cărămida #1)

Articol publicat în rubrica “Nu în curtea mea” (Cărămida #1, octombrie 2017)

Alexandru Greta și Petru Greta 

Multă lume știe despre noi. Cum am fost evacuați de pe strada Coastei în decembrie 2010. Și cum am fost mutați cu forța în casele modulare din Pata Rât. Pe atunci primăria și primarul nu se interesa de faptul că modularele ce ni le-a dat în chirie au fost atât de aproape de rampa de gunoi de atunci, dar și mai aproape de rampa de deșeuri a fabricii Terapia. Mai mulți dintre noi, circa 30 de familii, nu au primit loc în modulare. Lor le-a desenat cineva de la poliția locală, doamna Fritea, parcă, pe o coală de hârtie câteva parcele. Le-a spus: construiți-vă acolo mai sus de modulare, cum v-ați construit pe Coastei, ilegal. Pe strada Coastei mulți dintre noi am avut contracte de închiriere și am plătit chirie la primărie chiar și în luna în care ne-au evacuat. Dar totuși, lumea tot repetă de atunci, că toți am fi stat acolo ilegal, și de aceea ne-au demolat și ne-au evacuat și ne-au scos de acolo. De fapt ne-au alungat de acolo ca să facă apoi un campus al Facultății de Teologie, și un parc, și o grădiniță pe acel teren. Primarul de atunci, Apostu, stătea în apropiere, în vila sa cea nouă. Poate el a fost mai deranjat de apropierea noastră. Dar Dumnezeu l-a pedepsit și pe el. Cu puțin timp după ce ne-a scos pe noi de acolo a fost găsit vinovat de corupție și a fost trimis la închisoare. Sau poate Consiliul Județean a fost deranjat. Sau poate Biblioteca Județeană. Sau cei din clădirea aceea înaltă cu birouri. Toate aceste clădiri fiind construite în zona Coastei după 1990. Ar fi multe de povestit ce s-a întâmplat cu noi de atunci în Pata Rât, cum este să trăiești în acel miros. Și am povestit de multe ori. La proteste sau cu alte ocazii. Ne amintim și acum primul nostru protest din ianuarie 2011. Dar cum poți povesti cuiva să își dea seama cum este mirosul de sulf de la Terapia, mirosul de gunoaie de la rampe, fumul de la incendii? Care a devenit tot mai greu de suportat. Mai ales că din 2015, când s-a închis rampa veche, primăria și cine trebuia să autorizeze asta, s-au deschis alte două rampe noi, și mai aproape de casele noastre. Ceea ce citiți azi în ziare despre cât este de toxică rampa veche, care nu a fost ecologizată cum trebuia, dar și cele două noi, care se înalță ca Munții Carpați, să știți că noi simțim de aproape și în direct, zi de zi și noapte de noapte. Acum toată lumea din oraș începe să fie speriată că ar ajunge otrava aproape de clujeni. Dar și noi suntem clujeni. Ne-am născut aici, am făcut armata, am lucrat la fabricile de aici. Dar de noi nu le pasă. Nu suntem și noi oameni la fel ca ei? Și dacă te gândești că unii s-au gândit, chiar au zis, că noi merităm să locuim în acel miros, ce să mai spui? Nu vor să ne vadă aproape.  Sau poate și mai rău, vor să ne elimine? Acum, vreo 21 de familii dintre noi au primit locuințe prin proiectul Pata Cluj. Unii în oraș, unii în Florești, alții în Apahida, alții în Baciu. Astfel s-au eliberat 9 camere în casele modulare. În vară ne-au chemat la o ședință, au fost și de la primărie acolo, a fost domnul director de la asistență socială, a fost doamna viceprimar, au fost și din echipa de proiect. Și ne-au întrebat, ce criterii să stabilească pentru a împărți între cei care doresc să primească aceste camere eliberate. Mai mulți și-au depus cerere. Și celor mai mulți le-a fost refuzată cererea. Li s-a spus că nu au avut rude de gradul întâi în camerele din modulare, și de asta nu li se atribuie. Ei trebuie să rămână acolo, în casele improvizate. Recent, cineva a fost evacuat pentru neplata chiriei. Omul cu familie și mai mulți copii și-a făcut o căsuță din scânduri, lângă. Primăria se pare că mai bine ține goale aceste camere decât să le dea. Poate sunt supărați că i-am dat în judecată în 2011 pentru că ne-au mutat atunci în ele. Poate își zic, ați fost nemulțumiți de aceste locuințe, atunci acum de ce le cereți? Stați pe câmp în continuare, dacă ne-ați dat la tribunal! Dar oamenii nu le cer pentru că acum ar crede că aceste locuințe ar fi locuințe adecvate. Sau că zona ar fi bună de trăit acolo. Ci pentru că ele măcar sunt conectate la utilități și dacă ai contract pe ele, atunci ți se face un buletin cartelă în loc de foaia aceea de buletin provizoriu “fără domiciliu” sau “fără adresă”. Până când oamenii sunt nevoiți să locuiască la acea distanță mică de la rampe, măcar să aibă apă și lumină în casă. Așa și-ar dori și cei din Dallas. Care stau de multe decenii chiar mai jos de noi, cu vreo 50-100 de metri mai jos. Lor nu li se dă voie să construiască cu acte acolo. Adică fundația olandeză care le-a construit nu primește autorizație. Pentru că rampele sunt aproape, le zic lor. Dar rampele nu au fost aproape când aceeași primărie care îi refuză pe ei acum, ne-a construit nouă atunci? Între timp, se circulă zvonuri. Mai stați un an, și pleacă toată lumea. Nu înțeleg, dacă au planuri cu noi de ce nu ne pot informa direct? Am cerut de atâtea ori primăriei să stea de vorbă cu noi. Să ne considere și pe noi oameni.

Evacuarea evacuaților: vagoane, containere, termopane (articol din Cărămida #1)

Articole publicate în rubrica “Strada nu este acasă” (Cărămida #1, oct 2017)

 

Maria Stoica

Acum 16 ani aveam 7 ani, când pe strada Sobarilor era o așa-zisă colonie de 7 familii. Apă aveam dintr-un izvor din pământ, iar electricitate de la bateria de mașină. Cine avea din aia. De acolo ne-a mutat primăria în spate la CUG – la capătul liniilor de tramvai, lângă Someș, unde deja erau două familii. Pentru mama a fost foarte greu, deoarece era mamă singură cu doi copii, iar aici nu aveam nici măcar izvorul din pământ ca sursă de apă. Câteva persoane s-au mobilizat și au spart o țeavă care trecea peste Someș pentru a avea apă de băut. Acolo însă primăria a început să aducă și alte familii pe lângă cele șapte de pe Sobarilor. Asta ne-a costat din nou demolarea, deoarece vecinilor de pe stradă le era frică că li se va fura din gospodării. Neavând apă, oamenii făceau baie în Someș. Din fericire pentru noi, nu ne-a lăsat primăria să locuim mai mult de o lună de zile acolo.

Au venit și ne-au mutat pe strada Cantonului F.N., pe terenul poștei, unde acum este o parcare pentru mașinile poștei. Aici primăria a început să ne înmulțească, aducând tot mai multe familii. Apă ne aducea în cisterne, dar din păcate nu era bună de băut. Am ajuns să mergem să cerem apă de băut din fabrici, de la TCI, de la ACI. Pe acel loc deja eram mai multe familii decât cele cu care am pornit la drum de pe Sobarilor. Eram în 2001, și ne-am pornit la școală, încercam să ne acomodăm. Dar din păcate nu mulți dintre copii au mers la școală, pentru că majoritatea dintre noi era încă sub cerul liber. În 2002 eram evacuați din nou, find duși pe terenul CFR-ului de pe strada Cantonului FN. Ajunși aici, eram din nou la mila lui Dumnezeu. Majoritatea eram elevi și nu aveam condiții. Ne era greu la școală, deoarece eram marginalizați, din motivul că nu aveam apă să ne spălăm. Temele ni le făceam la lumânare sau mécses, ce era o cârpă împletită băgată în ulei sau unsoare. Cu trecerea timpului, primăria a adus tot mai multe familii aici, de care apoi a uitat. Datorită Asociației Ecce Homo, care a venit în ajutorul nostru cu 60-70 de căsuțe de termopan și cu curentul electric, cât de cât a început să fie mai bine. Faptul că locuim pe str. Cantonului FN îi face pe oameni să ne privească de sus. Cu toate că majoritatea avem și școală, suntem educați, tot „ciori” rămânem pentru ei. Eu persoanal sunt în colonia asta de când s-a format. Acum la rândul meu am o familie, m-am măritat cu un băiat care la rândul lui a fost evacuat împreună cu părinții. Ei de pe str. Avram Iancu. Avem un băiețel de 5 ani și încercăm să-l educăm astfel, ca pe viitor să nu se simtă marginalizat de oameni. Eu am lucrat aproape cinci ani în comerț și mi-am dat seama că oricât de bun ai fi niciodată nu vei fi suficient de bun ca restul, pentru că tu ești țigan. Primăria ne face buletine provizorii pe un an, iar dacă vrei să mergi să te angajezi, angajatorul te privește cu dubii și automat nu te mai angajează. Zi de zi stăm cu frica că oricând ne poate arunca în stradă și de aici. În 2011 am fost dați în tribunal de către CFR, pentru că trăim pe terenul lor, dar CFR a pierdut acele procese. Primăria a uitat de noi! Doar când au nevoie de voturi își amintesc de noi, vin și fac promisiuni, iar pe urmă uită că existăm.

Desen: Răzvan Botiș

Ana Adam

În 2001 am locuit împreună cu familia mea în căminul TCI (Trustul de Construcții Industriale). Aveam contract de la TCI. Ne-au spus atunci că trebuie să eliberăm căminul că se va renova și apoi ne lasă să ne întoarcem înapoi. Din păcate, însă, nu ne-au mai lăsat, pentru că s-au băgat nefamiliștii în acel bloc. M-am dus la domnul director Olteanu și m-am plâns că nu avem unde sta, doar pe stradă, și atunci mi-a dat un vagon folosit de către muncitori. Vagonul era chiar în incinta căminului de pe strada Cantonului. În el am stat până în 2002, până ne-au scos afară și de acolo. Trebuia să predea vagonul muncitorilor, ne-au spus. Atunci ne-am făcut o baracă improvizată în afara șantierului. Apoi am primit căsuța de termopan de la Ecce Homo, în care am stat până în noiembrie 2016. Atunci, în 19 noiembrie, spre seară, casa noastră a luat foc de la un scurtcircuit. Incendiul ne-a ars casa din temelii. Ne-a ars toată mobila, toate lucrurile. Au venit și cei de la pompieri, ei ne-au făcut procesul verbal în care au constatat că locuința a ars în totalitate, împreună cu toate bunurile pe care le aveam. Soțul meu a suferit arsuri grave datorită faptului că a salvat-o pe nepoțica noastră cu trupul său. I-a ars spatele, a fost internat trei luni la spitalul de arși, și apoi încă două luni la un centru de îngrijire pe Chinteni. Între timp, împreună cu alte câteva familii, am depus o cerere către Primărie ca să îmi dea o locuință de necesitate, și să îmi acorde punctaj la cererea de locuință socială care îmi era depusă din iulie 2016. Primăria nu a făcut nici una, nici alta. Și mai mult, nu înțeleg cum a putut spune asta dacă aveau și ei procesul verbal de constatare, a afirmat că, căsuța noastră a fost afectată doar parțial de incendiu. Am mai umblat pe la centre de ajutorare, pentru ajutoare de materiale de construcții, ca să ne facem o locuință improvizată pe Cantonului. Nu în locul în care ne-a ars termopanul, pentru că acolo nu mă puteam întoarce, ci undeva în altă parte, unde găseam o bucățică de teren. Vă dați seama, era iarnă, nu aveam unde să ne adăpostim, eu, fiul meu, nora mea care era însărcinată, și cele două nepoate ale mele, soțul fiind mult timp în spital. Am fost și la ședință de consiliu local, acolo se prefac că te ascultă, dar ce au făcut a fost doar că primarul a spus să mă duc la adăpostul lor că sunt atâtea locuri libere, dar acolo ne-au spus că nu au loc. Asistența socială mi-a sugerat să mergem la centrul Asăvoaie, dar acolo nu puteam să mergem ca familie, acolo se separau femeile de bărbați. Și acolo ești ca și închis, ieși cu bilet de voie, și apoi acolo sunt multe persoane de pe străzi, de care mi-ar fi fost un pic frică, și mai ales din cauza celor două fetițe mici. După șase luni de refuzuri am decis să dau Primăria în judecată. Pentru că legea spune că oricine care a suferit un incendiu și și-a pierdut casa într-un incendiu, oricum ar fi acea casă, are dreptul să primească o locuință.

Cărămida. Ziarul dreptății locative, #1 – octombrie 2017

Cărămida este mediul prin care contribuim la creșterea mișcării politice pentru dreptate locativă în orașul Cluj, și nu numai. Cărămidă-cu-cărămidă, construim cunoaștere reciprocă, încredere în propriile forțe și solidaritatea care ne întărește. Cărămidă-cu-cărămidă, conștientizăm adevăratele cauze ale crizei locuirii, ale cărei consecințe le suportă lucrătorii, atât clasa muncitoare pauperizată, cât și clasa de mijloc precarizată. Cu Cărămida ne putem lupta pentru o politică justă și antirasistă de locuire, precum și împotriva transformării orașului în sursă de profit pentru dezvoltatorii și marii proprietari imobiliari. Să construim mișcarea împreună!

Ne face justiția dreptate? [Căși sociale ACUM!]

CNCD hotărește: criteriile de atribuire a locuințelor sociale din Cluj sunt discriminatorii!

Prin Hotărârea 531/27.09.2017, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării declară criteriie de atribuire de locuințe sociale elaborate și utilizate de administrația publică locală din Cluj-Napoca ca fiind discriminatorii. Stabilește o amendă de 3000 de lei pentru primarul Emil Boc și recomandă modificarea HCL 434/16.12.2015 prin care ele au fost stabilite.

În octombrie 2016, Fundația Desire a depus o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca acesta să analizeze Hotărârea nr. 434/16.12.2015 a Consiliului Local al mun. Cluj-Napoca cu privire la definirea criteriilor de atribuire a locuințelor sociale, iar apoi să constate și sancționeze caracterul lor discriminator. Aceste criterii (1) elimină solicitanți de locuințe sociale aparținând unor categorii sociale marginalizate prin declararea lor ca neeligibili pe baza unor considerente ce nu sunt prevăzute ca atare în legislația locuirii; (2) îi discriminează pe aceștia neoferind punctaj pentru bolile cronice cu care se confruntă sau pentru condițiile de locuire precare în locuințe neconvenționale; și (3) îi discriminează indirect prin defavorizarea lor ca persoane care datorită condițiilor lor economice nu au avut șansa de a face studii superioare punctate în mod excesiv în Cluj-Napoca în comparație cu alte criterii (cum ar fi numărul de copii). Observând faptul că în orașul Cluj procentul persoanelor de etnie romă care locuiește într-o zonă urbană marginalizată este mult mai mare față de procentul altor persoane aflate în aceeași situație, petiția a concluzionat că persoanele de etnie romă aparținând unor categorii marginalizate sunt și mai puternic expuse practicilor discriminatorii care îi exclud de la accesul în fapt la o locuință socială adecvată.

Conform Legii locuinței 114/1996, “accesul liber şi neîngrădit la locuinţă este un drept al fiecărui cetăţean”. La nivelul întregii populații această lege prevede că “rezolvarea cerinţelor de locuire constituie un obiectiv major al administraţiei publice centrale şi locale. Reglementând statutul locuințelor sociale, Legea locuinței din 1996, precum și hotărârile și ordonanțele guvernamentale ulterioare cu privire la normele de implementare ale acestei legi, definesc în mod special acea categorie de cetățeni ai României care pot beneficia de locuințe sociale ca fiind “persoane și familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.” Conform OUG 57/2008, care aduce modificări și completări la Legea 114/1996, “au acces la locuință socială, în vederea închirierii, familiile sau persoanele cu un venit mediu net lunar pe persoană, realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul câștigului salarial mediu net lunar pe total economie …” Mai departe, art. 21, alin (1) al Normei metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, nr. 1275 cu aplicare din 07.12.2000, prevede că autoritățile administraţiei publice locale vor ține seama la stabilirea criteriilor de atribuire de locuințe sociale de prevederile art. 42 şi 43 din lege, astfel încât “în cadrul fiecărui criteriu, la stabilirea ordinii de prioritate se vor avea în vedere: a) condiţiile de locuit ale solicitanţilor; b) numărul copiilor şi al celorlalte persoane care gospodăresc împreună cu solicitanţii; c) starea sănătăţii solicitanţilor sau a unor membri ai familiilor acestora; d) vechimea cererilor.”

Traducând prevederile cu privire la locuințe sociale în termenii obiectivului administrației publice în domeniul locuirii, putem concluziona că rezolvarea cerințelor de locuințe sociale pentru persoanele și familiile care se încadrează în condițiile de mai sus ar trebui să constituite obiectivul major al autorităților administrației publice. Mai departe, însă, făcând trecerea de la categoria persoanelor și familiilor care pot beneficia de locuințe sociale conform legislației locuirii, la persoanele și familiile supuse marginalizării sociale, legislația românească (din domeniul social) definește asigurarea dreptului de a avea acces la locuință nu doar ca un obiectiv major al administrației publice, ci ca o obligație a acesteia. Conform Legii privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale 116/2002 modificată, “în funcţie de nivelurile veniturilor stabilite [până la care o persoană este considerată ca fiind marginalizată, nivel care se stabileşte anual, prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la Parlament a proiectului legii bugetului de stat] … consiliile locale au obligaţia de a asigura accesul persoanelor şi familiilor marginalizate, … la locuinţă şi la serviciile publice de strictă necesitate, cum sunt: apă, energie electrică, gaze naturale, termoficare etc.” Legea  Asistenței Sociale 292/2011 prevede că “pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul: (a) asigură accesul persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la locuinţă, la asistenţă socială şi medicală, la educaţie şi la loc de muncă.” Conform Legii 116/2000, prin persoană marginalizată social se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii nr. 416/2001, și se află în cel puțin două dintre următoarele situații: a) nu are loc de muncă; b) nu are locuință în proprietate sau în folosință; c) locuiește în condiții improprii [adică în locuință improvizată sau într-o construcție cu destinație de locuință care nu îndeplinește cerințele minimale prevăzute de Legea locuinței din 1996]; d) are unul sau mai mulți copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu mulți copii în întreținere; e) este persoană vârstnică, fără susținători legali; f) este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau invaliditate; g) are în întreținere o persoană încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav, accentuat ori invaliditate gradul I sau II;  h) a executat o pedeapsă privativă de libertate. Alte articole ale acestei legi mai prevăd obligațiile consiliilor locale “de a elabora și de a aproba metodologia de identificare a persoanelor și familiilor care sunt marginalizate social”, iar primarii trebuie să “dispună verificarea situației ce rezultă din documentele justificative prezentate, prin ancheta socială.”

Cele de mai sus impun recunoașterea obligației administrației publice locale de a asigura accesul la locuință pentru persoanele și familiile marginalizate social, și de a defini criteriile de alocare de locuințe sociale la intersecția Legii locuinței din 1996, precum și a legislației sociale (în mod deosebit Legea privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, și Legea asistenței sociale). Pentru îndeplinirea acestei obligații, consiliile locale – făcând uz și de prevederile legislației anti-discriminare [[1]] – ar putea să aloce un procent din stocul lor de locuințe sociale persoanelor marginalizate. În loc să facă acest lucru, administrația publică din municipiului Cluj-Napoca elimină persoanele care nu au venituri (sau au venituri doar din venitul minim garantat, sau din munci ziliere) din categoria solicitanților eligibili pentru locuință socială și desconsideră precaritarea și sărăcia condițiilor de locuire în procesul de punctare, astfel încălcând drepturile lor de persoane marginalizate, care cumulează cel puțin două sau trei dintre situațiile prezentate mai sus din Legea 116/2000. Această practică discriminatoare, împreună cu alte criterii de selecție care discriminează în mod indirect persoanele marginalizate social (de exemplu criteriul studiilor sau cel al stării civile) are un caracter nelegal și pentru că exclude de la dreptul la locuință aceste persoane și înseamnă neîndeplinirea obligațiilor legale care le revin autorităților publice locale față de ele.

 

Se întâmplă și în localitatea ta? Scrie-ne pe adresa desire_cluj@yahoo.com, sau sună-ne la numărul de telefon 0735148849. Și tu poți să sesizezi autoritățile competente despre cum se distribuie locuințele sociale în localitatea ta.

[[1]] Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe (Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 , Art. 2, alin. 4).