Evacuarea evacuaților: vagoane, containere, termopane (articol din Cărămida #1)

Articole publicate în rubrica “Strada nu este acasă” (Cărămida #1, oct 2017)

 

Maria Stoica

Acum 16 ani aveam 7 ani, când pe strada Sobarilor era o așa-zisă colonie de 7 familii. Apă aveam dintr-un izvor din pământ, iar electricitate de la bateria de mașină. Cine avea din aia. De acolo ne-a mutat primăria în spate la CUG – la capătul liniilor de tramvai, lângă Someș, unde deja erau două familii. Pentru mama a fost foarte greu, deoarece era mamă singură cu doi copii, iar aici nu aveam nici măcar izvorul din pământ ca sursă de apă. Câteva persoane s-au mobilizat și au spart o țeavă care trecea peste Someș pentru a avea apă de băut. Acolo însă primăria a început să aducă și alte familii pe lângă cele șapte de pe Sobarilor. Asta ne-a costat din nou demolarea, deoarece vecinilor de pe stradă le era frică că li se va fura din gospodării. Neavând apă, oamenii făceau baie în Someș. Din fericire pentru noi, nu ne-a lăsat primăria să locuim mai mult de o lună de zile acolo.

Au venit și ne-au mutat pe strada Cantonului F.N., pe terenul poștei, unde acum este o parcare pentru mașinile poștei. Aici primăria a început să ne înmulțească, aducând tot mai multe familii. Apă ne aducea în cisterne, dar din păcate nu era bună de băut. Am ajuns să mergem să cerem apă de băut din fabrici, de la TCI, de la ACI. Pe acel loc deja eram mai multe familii decât cele cu care am pornit la drum de pe Sobarilor. Eram în 2001, și ne-am pornit la școală, încercam să ne acomodăm. Dar din păcate nu mulți dintre copii au mers la școală, pentru că majoritatea dintre noi era încă sub cerul liber. În 2002 eram evacuați din nou, find duși pe terenul CFR-ului de pe strada Cantonului FN. Ajunși aici, eram din nou la mila lui Dumnezeu. Majoritatea eram elevi și nu aveam condiții. Ne era greu la școală, deoarece eram marginalizați, din motivul că nu aveam apă să ne spălăm. Temele ni le făceam la lumânare sau mécses, ce era o cârpă împletită băgată în ulei sau unsoare. Cu trecerea timpului, primăria a adus tot mai multe familii aici, de care apoi a uitat. Datorită Asociației Ecce Homo, care a venit în ajutorul nostru cu 60-70 de căsuțe de termopan și cu curentul electric, cât de cât a început să fie mai bine. Faptul că locuim pe str. Cantonului FN îi face pe oameni să ne privească de sus. Cu toate că majoritatea avem și școală, suntem educați, tot „ciori” rămânem pentru ei. Eu persoanal sunt în colonia asta de când s-a format. Acum la rândul meu am o familie, m-am măritat cu un băiat care la rândul lui a fost evacuat împreună cu părinții. Ei de pe str. Avram Iancu. Avem un băiețel de 5 ani și încercăm să-l educăm astfel, ca pe viitor să nu se simtă marginalizat de oameni. Eu am lucrat aproape cinci ani în comerț și mi-am dat seama că oricât de bun ai fi niciodată nu vei fi suficient de bun ca restul, pentru că tu ești țigan. Primăria ne face buletine provizorii pe un an, iar dacă vrei să mergi să te angajezi, angajatorul te privește cu dubii și automat nu te mai angajează. Zi de zi stăm cu frica că oricând ne poate arunca în stradă și de aici. În 2011 am fost dați în tribunal de către CFR, pentru că trăim pe terenul lor, dar CFR a pierdut acele procese. Primăria a uitat de noi! Doar când au nevoie de voturi își amintesc de noi, vin și fac promisiuni, iar pe urmă uită că existăm.

Desen: Răzvan Botiș

Ana Adam

În 2001 am locuit împreună cu familia mea în căminul TCI (Trustul de Construcții Industriale). Aveam contract de la TCI. Ne-au spus atunci că trebuie să eliberăm căminul că se va renova și apoi ne lasă să ne întoarcem înapoi. Din păcate, însă, nu ne-au mai lăsat, pentru că s-au băgat nefamiliștii în acel bloc. M-am dus la domnul director Olteanu și m-am plâns că nu avem unde sta, doar pe stradă, și atunci mi-a dat un vagon folosit de către muncitori. Vagonul era chiar în incinta căminului de pe strada Cantonului. În el am stat până în 2002, până ne-au scos afară și de acolo. Trebuia să predea vagonul muncitorilor, ne-au spus. Atunci ne-am făcut o baracă improvizată în afara șantierului. Apoi am primit căsuța de termopan de la Ecce Homo, în care am stat până în noiembrie 2016. Atunci, în 19 noiembrie, spre seară, casa noastră a luat foc de la un scurtcircuit. Incendiul ne-a ars casa din temelii. Ne-a ars toată mobila, toate lucrurile. Au venit și cei de la pompieri, ei ne-au făcut procesul verbal în care au constatat că locuința a ars în totalitate, împreună cu toate bunurile pe care le aveam. Soțul meu a suferit arsuri grave datorită faptului că a salvat-o pe nepoțica noastră cu trupul său. I-a ars spatele, a fost internat trei luni la spitalul de arși, și apoi încă două luni la un centru de îngrijire pe Chinteni. Între timp, împreună cu alte câteva familii, am depus o cerere către Primărie ca să îmi dea o locuință de necesitate, și să îmi acorde punctaj la cererea de locuință socială care îmi era depusă din iulie 2016. Primăria nu a făcut nici una, nici alta. Și mai mult, nu înțeleg cum a putut spune asta dacă aveau și ei procesul verbal de constatare, a afirmat că, căsuța noastră a fost afectată doar parțial de incendiu. Am mai umblat pe la centre de ajutorare, pentru ajutoare de materiale de construcții, ca să ne facem o locuință improvizată pe Cantonului. Nu în locul în care ne-a ars termopanul, pentru că acolo nu mă puteam întoarce, ci undeva în altă parte, unde găseam o bucățică de teren. Vă dați seama, era iarnă, nu aveam unde să ne adăpostim, eu, fiul meu, nora mea care era însărcinată, și cele două nepoate ale mele, soțul fiind mult timp în spital. Am fost și la ședință de consiliu local, acolo se prefac că te ascultă, dar ce au făcut a fost doar că primarul a spus să mă duc la adăpostul lor că sunt atâtea locuri libere, dar acolo ne-au spus că nu au loc. Asistența socială mi-a sugerat să mergem la centrul Asăvoaie, dar acolo nu puteam să mergem ca familie, acolo se separau femeile de bărbați. Și acolo ești ca și închis, ieși cu bilet de voie, și apoi acolo sunt multe persoane de pe străzi, de care mi-ar fi fost un pic frică, și mai ales din cauza celor două fetițe mici. După șase luni de refuzuri am decis să dau Primăria în judecată. Pentru că legea spune că oricine care a suferit un incendiu și și-a pierdut casa într-un incendiu, oricum ar fi acea casă, are dreptul să primească o locuință.