Ei curăță zona și noi suntem alungați (articol din Cărămida #1)

Articolele au fost publicate în rubrica “Dezvoltatorii și casele noastre” (Cărămida #1, octombrie 2017)

Elisabeta Farkas

Situația de pe strada Stephenson stă în următorul fel: primim reclamații, ne trezim cu poliția de multe ori, și de obicei dimineața devreme în poartă din cauză că unii vecini fac plângere despre noi. Spun că este gălăgie și muzică tot timpul, dar asta este contrar realității. Cei de pe Stephenson nu fac scandal, nu fură, ei muncesc aproximativ cu toții, avem chiar și copii premianți la școală, toții copiii merg la școală, la grădiniță și sunt foarte lăudați. Dar unii vecini sunt foarte porniți împotriva noastră și puși pe răutate față de noi. Dacă s-ar gândi cum este să trăiești în condițiile în care trăim noi nu cred că ar mai avea atâtea reclamații. Fără baie, fără apă în casă, fără toaletă în curte, în camere în care stăm câte 10 persoane cu copii, și totuși copiii noștri merg la școală și la grădiniță.

Vecinii noștri zic că noi nu plătim apă, lumină și ridicarea gunoiului. Din contra, noi plătim toate acestea. Avem de exemplu o familie, a lui János, care are un copil cu handicap, ei trăiesc într-o baracă împreună cu surorile lui, fără apă, fără veceu, fără condiții. Pentru un copil care suferă cu acest handicap, este orb și este șchiop, abia se poate deplasa, chiar vă rog să ne ajutați să ieșim din acest necaz. Avem copii mici, vine iarna, ne descurcăm foarte greu. Ne-am depus și noi cereri pentru locuințe sociale. Vă rog să ne fiți alături în demersurile noastre, să putem trăi în condiții mult mai decente. Pentru sănătatea copiilor noștri, vă rog să ne luați în considerare pentru că chiar avem nevoie de asta, pentru că ne este foarte greu așa.

Toate aceste reclamații au început să apară de când Liberty a construit o clădire de birouri chiar vizavi de noi, și le-a închiriat la mari firme. Cam de atunci am fost și dați în judecată, cam de atunci ne vizitează poliția mai des, cam de atunci primim tot mai multe amenzi pentru tot felul. Se pare că au început să își dorească tot mai mulți ca noi să dispărem de aici. Dar lucrurile nu stau atât de simplu. Pentru că, câteva din apartamentele din clădirea Stephenson nr. 15 au fost cumpărate de vechii chiriași. Ei nu pot fi scoși afară.

Vă mulțumesc în numele tuturor dacă ne puteți sprijini. Să ne asculte primăria. Să ne acorde și nouă șansa să primim locuințe sociale. Sau să ne aprobe să ridicăm mansardă deasupra clădirii, unde să putem sta cu acte în regulă.

Leontina Lingurar

Eu locuiesc pe str. Cantonului din Cluj-Napoca de mai bine de 15 ani. Am ajuns să trăiesc într-o locuință improvizată în urma mai multor evacuări din oraș. Povestea mea este similară cu cea a altor mii de persoane de etnie romă din Cluj, care la un moment în istoria lor familială sau individuală și-au pierdut locuința. Dar nu doar romii sunt evacuați din casele lor. De aceea, povestea mea poate să sune foarte cunoscută pentru mulți din orașul nostru.

Istoria evacuărilor mele a început pe strada Byron. Acolo avea soțul meu în chirie de la întreprindere un apartament, plăteam chiria la ICRAL. Dar l-a pierdut după 1990 pentru că s-a aventurat în jocul Caritas. Pe atunci ne-a înnebunit pe toți jocul acela, să devenim toți afaceriști, să ne investim ce aveam, să câștigăm profit. Te încurajau toți să faci asta, în frunte cu conducătorii acestui joc, și cu politicienii de atunci din Cluj. Mare păcăleală. Dacă treceți pe strada Byron azi puteți vedea cum și-au schimbat fața vechile blocuri. Un investitor a mers, a vorbit cu cei care între timp au devenit proprietari pe apartamente, le-a renovat blocul și în schimb a obținut de la ei acordul să construiască câte o mansardă peste, pe care le-a vândut la prețul pieței de atunci. Dar să revin, pe la mijlocul anilor 1990 am ajuns să trăim în parcuri, pe străzi, până am intrat într-un bloc părăsit de pe strada Orăștiei. Era urât, dărâmat, afumat, noi am făcut să fie frumos, făceam curățenie, să fie convenabil pentru a locui acolo. Curent, apă nu era. Luam de la vecini. Am pus geamuri, am pus uși, am zugrăvit. Am avut și vecini români. Acolo am stat vreo doi ani. Apoi ne-a informat cineva că putem să cumpărăm apartamentul dacă vrem. Dar noi nu aveam atâția bani, așa că a venit primăria și ne-a scos afară. Cu copii cu tot, din nou pe drumuri. De aici ne-am dus pe Sobarilor, unde era tot un bloc părăsit, și am reparat, am stat vreo 4 luni. Într-o dimineață a venit primăria și jandarmeria dimineața devreme. Copiii plângeau, plângeam și noi. Ne-am așezat pe un teren de lângă acel bloc, sub cerul liber am dormit cam o săptămână. Pe copii nu i-am putut trimite la școală. Un vecin mi-a dat niște lemne din care ne-am făcut o bărăcuță improvizată. Eram la lumânare. Am rămas cam vreo 8 luni acolo, și apoi domnul Abrudan, directoarea Fritea, Sabău, și cu jandarmii au venit din nou. Au băgat buldozerele direct în barăci. Au zis, vă încărcați lucrurile, aici se va construi, aici nu mai puteți sta. Ciudat că acolo s-a făcut tocmai un centru pentru persoane fără adăpost. Vă ducem undeva unde să stați. Ne-au dus atunci pe malul Someșului, lângă podul Colectiviștilor. Într-o săptămână am ridicat barăci. Acolo și azi este un teren liber. Puteau să ne lase să ne fi făcut un loc să construim cu acte cu tot. Dar nu, ne-au lăsat doar o vreme, pe urmă iarăși ne-au ridicat. Pe fugă, ca de obicei, a trebuit să eliberăm la secundă. Ne-a cărat pe toți în Someșeni, pe strada Cantonului, pe terenul poștei de acum, mai bine zis pe cealaltă parte a drumului, cred că tot a poștei a fost și acel teren de pe partea aceea a drumului. Asta a fost în 2003. Primăria ne-a adus ceva containere de tren, vagoane. Și o cisternă cu apă. Altora le-a spus să își facă barăci. Ne-am construit așa, în cerc. Ne-au zis că acolo putem sta mult, ne-au promis că o să ne pună curent, apă, o să ne facă buletine. Dar toate astea până într-o zi, când au venit din nou cu buldozerele și cu mascații și cu mai mulți din primărie. Noi nu am vrut să ieșim și ne-am baricadat. Și atunci au început să ne ridice căsuțele cu niște macarale de pe sus. Ele se desfăceau, paturile, mobila cădeau din ele, dar pe ei nu îi interesa. Luam copiii, fugeam la mijloc, să nu cadă pe noi ceva. Și apoi ne-a mutat mai jos pe strada Cantonului, pe un teren mlăștinos, pe care a pus ceva pământ și pietriș, în aer liber. Ne-au spus: aici chiar veți putea sta, de aici nu veți fi mutați, că ăsta este locul primăriei. Noi am săpat pentru stâlpii de curent, ei ne-au băgat două cișmele. Apoi Ecce Homo a venit cu căsuțele de termopan și o altă organizație cu căsuțele verzi. Ne-au spus că la 10 metri de la liniile de cale ferată se poate sta, pentru că este terenul primăriei. Așa scrie și în acte. A semnat și Funar în 2004, și Boc în 2005, ca primari, că așa este. Pe atunci eram doar noi, cei aduși de primărie, adică noi care am fost aduși de pe lângă podul Colectiviștilor, și apoi grupul de 13 familii care au fost evacuate din Casa Călăului. Dar mai târziu au mai venit și alții. Noi am anunțat asta, că vin și alții, dar nu i-a mai interesat nimic. Copiii au crescut de atâția ani, și-au făcut și ei barăci, și așa ne-am extins atât de mult. Chiar dacă au promis pe vremuri, nu au pus la toate familiile curent. Nu aveam toalete. Nu ne-au adus containere de gunoi. Parcă eram puși în groapa de gunoi. Mai rău ca șobolanii. Aș vrea ca cei din primărie să vină aici la noi, să stea aici măcar 24 de ore, să vadă cum este să vii de la serviciu și să nu poți să faci un duș, să nu poți să te odihnești, să vedem ce ar face ei cu familiile lor în astfel de condiții, să vedem cam cum ar trăi ei. Suntem și noi suflete, nu? Ne zic, trimiteți copiii la școală. Dar în aceste condiții ce poți să faci? Copiii noștri trebuie să aibă un viitor. Îi trimitem la școală, dar ce viitor pot să aibă din nenorocirea asta?