SENTINŢA CIVILĂ Nr. 951/2018 a Tribunalului Cluj

R O M Â N I A. TRIBUNALUL CLUJ. SECŢIA MIXTĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr. …… 

[…] Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții au atacat mai multe hotărâri adoptate de către Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca în legătură cu acordarea de locuințe sociale. […] Reţine instanţa că prin criteriile, ordinea de preferinţă şi punctajele stabilite prin hotărârea atacată , pârâtul s-a îndepărtat de scopul urmărit de legiuitor la reglementarea locuinţei sociale şi a adoptat criterii care adaugă la lege şi denaturează scopul acesteia. […] Prin hotărârea atacată se exclud de la posibilitatea de acordare a unor locuințe sociale solicitanții care nu pot face dovada unui venit permanent dovediț prin contract de muncă certificat de angajator, cupon de pensie, convenție civilă, pfa sau alte asemenea. Se prevede în mod expres că pentru îndeplinirea criteriului nu sunt considerate eligibile veniturile din drepturile de asistență socială. […]

Aici se poate citi sentinta 951_2018 Tribunal(3)

re-editată de noi, pentru a nu releva informații confidențiale.

Administrația trebuie să respecte și să aplice principiul legalității în activitatea desfășurată.

Potrivit acestui principiu se impune ca întreaga activitate a autorităților administrative să se desfășoară pe baza legii și în conformitate cu aceasta, urmărind să organizeze executarea în concret a legii. Libertatea de apreciere a autorităților administrației publice locale cu privire la criteriile de acordare a locuințelor sociale nu este nelimitată, această apreciere trebuind să se înscrie în condiţiile Legii 114 / 1996.

Prin urmare, marja de apreciere a autorităţilor locale nu poate să depăşească condiţiile reglementate.

Luând în considerare prevederile art. 43 din Lege, apreciază instanța că prin criteriile stabilite anual de către autoritățile administrației publice locale nu se pot stabili criterii sau punctaje care să denatureze scopul acordării locuințelor sociale şi să excludă persoanele fără venituri sau cu venituri din asistența socială.

Având în vedere că hotărârea consiliului local prin care se pot adopta criterii de acordare a locuințelor sociale este un act infra legal, aceasta trebuie să respecte dispoziţiile cu forţă juridică superioară , respectiv să nu prevadă condiții mai restrictive decât cele stabilite cu caracter general în lege.

Criteriile stabilite anual de către autoritățile locale, în vederea atribuirii unor locuinţe sociale trebuie să vizeze departajarea persoanelor, nu să stabilească noi neeligibilităţi , autoritatea neavând abilitatea și competența legală de a stabili criterii de excludere de la acordarea locuințelor sociale, altele în afară de cele prevăzute de lege.

[…] 

Instanța admite în parte acţiunea formulată de reclamanta FUNDAŢIA DESIRE – FUNDAŢIE PENTRU DESCHIDERE ŞI REFLEXIE SOCIALĂ, […]  şi reclamanţii persoane fizice […..] prin avocat Paula Petean , […]  în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, cu sediul în Cluj Napoca, str. Moţilor nr. 1-3, jud. Cluj.

Anulează HCL 434/2015, HCL 647/2016 şi HCL 65/2017 sub aspectele contestate.

Dispune reluarea evaluării situaţiei reclamanţilor în vederea acordării de locuinţe sociale cu excluderea criteriilor stabilite de HCL anulate, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Muncă, capital și locuire [Enikő Vincze] – în Cărămida #4

Dacă îți cauți azi o locuință, este imposibil să nu observi peste tot în oraș anunțuri ale dezvoltatorilor imobiliari, precum: casa înseamnă stil de viață; arhitectură frumoasă conectată la spațiu verde; funcționalitate, lumină și confort; refugiul mereu la îndemână; un loc în care să te întorci mereu cu drag, oricât de departe vei călători; noi construim comunitatea oamenilor creativi, eficienți și prietenoși, dornici de a explora lumea. Dincolo de aceste promisiuni centrate pe oameni și pe niște principii ce sugerează eleganță și bunăstare, nu este o mare surpriză să afli, că pentru dezvoltatori locuințele construite sunt o investiție de pe urma căreia ei dobândesc un profit mare. La fel, locuința este o sursă de acumulare de capital și pentru agențiile imobiliare. Acestea nu mai sunt doar instituții ce tranzacționează vânzări-cumpărări de locuințe între alte entități, ci ele însele au devenit mari proprietari de imobiliare și jucători importanți ai pieței, adică factori care, prin tehnicile lor speculative, cauzează creșterea continuă a prețului locuințelor, ghidați fiind de regula de aur a capitalul (care se deplasează acolo unde profitul este mai mare). La rândul lor, instituțiile financiare, în mod predominant băncile, sau sistemul de credite imobiliare susțin atât ciclurile de acumulare de capital prin construcția și tranzacționarea de locuințe de către investitori, cât și (falsa) capacitate de cumpărare, prin îndatorare, a persoanelor care au nevoie de locuințe. În paralel cu asta, prin legislație, prin reclame și alte instrumente media se construiește și se impune ca dominantă ideea conform căreia toți oamenii își doresc să devină proprietari; iar proprietarul de locuințe se asociază cu omul ideal, independent de stat (dependența sa de bancă fiind ascunsă în spatele retoricii bancare cum că aceasta este acolo ca să îl ajute când are nevoie de ea, sau să îi susțină încrederea în sine că poate să devină un proprietar de nădejde).

Dar toate astea nu sunt o noutate. În capitalism, investiția în mediul construit, în (re)construcția infrastructurii locative a orașelor, în demolări și regenerări urbane, a fost întotdeauna un mod de a utiliza capitalul acumulat cu scopul creșterii profitului. Apoi, industrializarea și urbanizarea, atât în varianta sa capitalistă, cât și în cea socialistă, a însemnat și crearea de spații locative pe scară largă pentru lucrătorii angajați în noile industrii. În contextul deceniilor de după cel de al doilea război mondial, pentru a susține atât producția, cât și capacitatea de consum a populației, politica economică a statului a fost una de echilibrare între interesele clasei capitaliste și clasei lucrătoare, sau între capital și muncă. Aceasta a fost perioada în care statul a investit în locuințe publice. Asta a fost un lucru bun pentru toată lumea: pentru lucrători, pentru că nu trebuiau să cheltuie foarte mulți bani din veniturile lor pe locuire, chiria la stat fiind redusă; dar și pentru capitaliști, pentru că astfel o bună parte din costurile reproducerii forței de muncă angajate de ei a fost preluată de stat, așa că profitul lor de pe urma exploatării muncii a putut să fie mai mare și din acest motiv.

Criza capitalismului de la sfârșitul anilor 1970 i-a făcut pe decidenții politici să renunțe la această politică a statului de bunăstare, și nu doar în domeniul locuirii, ci și în susținerea educației și sănătății publice. Printre altele, ei au impus privatizarea locuințelor publice, adică vânzarea acestora de către stat ori la foști chiriași, ori la companii private care promiteau preluarea costurilor cu locuințele sociale de la stat, dar și menținerea chiriei la nivel redus (lucru care s-a dovedit o minciună). S-a extins sistemul de creditare pentru bunuri de consum și pentru locuințe, care a urmărit să mențină puterea de cumpărare a lucrătorilor în condițiile în care salariile lor nu au mai crescut într-un ritm care să ajungă din urmă creșterea prețurilor. Noi în România am cunoscut aceste fenomene după 1990. Chiar dacă locuința în proprietate personală a dost dominantă și în perioada socialismului (70%) față de locuințele în proprietatea statului, sau a unităților de producție, sau a cooperativelor, sau chiar dacă și în acea perioadă au existat sisteme de creditare – toate astea fiind, însă, strict reglementate de stat în sensul că nu au putut să devină sursă de profit pentru nimeni.

Oriunde și oricând s-a întâmplat ea, retragerea statului din rolul de dezvoltator de locuințe publice a însemnat că statul a făcut loc investitorilor privați în construcția de locuințe private și a devenit un agent care, prin legislație, a susținut beneficiarii pieței de locuințe în goana lor după profit. În absența locuințelor publice, statul forțează toți oamenii să achiziționeze sau să închirieze locuință de pe piață, în timp ce, împreună cu alți actori (dezvoltatori, bănci, agenții imobiliare) vinde acest lucru ca un ideal, și nu ca o povară. Adică, statul a încetat să echilibreze între interesele capitaliștilor/ marilor proprietari și cele ale lucrătorilor, preferând să îi susțină în mod predominat pe cei dintâi, de exemplu și în domeniul locuirii.

Astfel, locuința a devenit marfă ce trebuie cumpărată de pe piață cu bani (mulți) și locuirea a încetat să mai fie considerată un drept al fiecărui om garantat de stat, sau o nevoie pe care trebuie să o satisfacă ca să poată trăi în sănătate și demnitate. Locuința devenită marfă a început să facă diferența între oameni, sugerând că cei care își permit, merită, și cei care nu își permit să cumpere, nu merită să aibă locuință în orașul în care lucrează, sau și mai mult, cei care își permit să cumpere case mai mari și mai multe sunt oameni mai valoroși decât cei care ajung să trăiască în locuințe improvizate și sărăcăcioase. Și mai mult, locuința a devenit o formă a capitalului financiar: adică oamenii nu doar investesc bani în locuința-marfă ca să locuiască în ea, ci investesc în ea pentru a produce și mai mulți bani prin tranzacționarea ei. Locuința astfel devine un mijloc prin care banii se transformă în capital, adică în bani care aduc bani datorită circulației lor pe piață.

Toate astea se întâmplă în contextul în care capitalismul a devenit global și  capitalul poate să circule liber peste granițele statelor naționale, astfel încât și într-o țară săracă de capital autohton cum este România, există capital investibil în construcția de locuințe private. Precum și în condițiile în care finanțele au invadat domeniul locuirii la un alt nivel și alt mod decât până acum (căci locuirea întotdeauna avea nevoie de finanțe), rezultând în financializarea locuirii. Toate astea într-un moment în care economia productivă este tot mai mult dominată într-un sens general de economia financiară, sau economia non-productivă de bunuri materiale, dar productivă de capital și profit, precum și de diverse produse imateriale, digitalizate. În acest context, capitaliștii sau marii proprietari pot să facă profit fără exploatarea directă a muncii, de exemplu prin speculații financiare și imobiliare. De aceea, ei nu se mai interesează de capacitatea de cumpărare a lucrătorilor, sau de satisfacerea nevoii lor de locuințe ca mediu în și prin care își reproduc forța de muncă ce o vând capitaliștilor pe un salar care nu reprezintă nici pe departe valoarea creată de lucrători. În acest sistem, locuirea nu mai este dezvoltată ca valoare socială sau valoare de utilizare, ci ca valoare de schimb aducătoare de profit.

Totuși, chiar și în capitalismul financializat, capitalul nu a încetat să se investească și în producție. Acumularea de capital prin exploatarea muncii care crează valoare prin procesul de producție a bunurilor nu a fost înlocuită în totalitate de acumularea de capital prin scheme financiare sau imobiliare. Deci lucrătorii ar mai putea să aibă forța de a impune angajatorilor, dar și statului, precum și organizațiilor internaționale ce guvernează capitalismul global, să fie susținuți în satisfacerea nevoii lor de locuință. În paralel cu revendicarea nevoii de a reglementa capitalul financiar și imobiliar, și taxarea progresivă a acestuia cu scopul creșterii bugetului public din care se pot investi mai mulți bani în locuințe publice.

În momentul de față lucrătorii sunt dublu exploatați: atât de angajatorii lor direcți, care le mențin veniturile mici pentru a avea mai mult profit; cât și de marii proprietari imobiliari care suprataxează prețul locuințelor în condițiile în care lucrătorii tot mai greu găsesc alte alternative de locuire decât cumpărarea/ închirierea de pe piață. Ei vor ajunge la un moment dat să epuizeze compromisurile pe care le-au acceptat în ultimele decenii, încercând să rămână în orașele promițătoare de locuri de muncă, cum ar fi supraaglomerarea în locuințe mici, sacrificiile aduse în vederea asigurării costurilor locuirii, găsirea unor forme de locuire informală, sau altele.

Când spun lucrători, mă gândesc nu doar la cei angajați cu contract de muncă, și nu doar la cei angajați în economia productivă pe meserii ce necesită forță de muncă fizică. Ci și la persoanele care lucrează în economia informală, ori cei care lucrează pentru venitul minim garantat, precum și persoanele care prestează munci în gospodărie fără a fi plătite, sau orice alte forme de munci prin care își asigură traiul de pe o zi pe alta în țară sau în străinătate și prin care contribuie la reproducerea sistemului. Mai departe, când spun lucrători, mă gândesc la toate persoanele care își vând forța de muncă la angajatori, aceasta fiind singura sau predominanta lor modalitate de a beneficia de venituri din care se auto-susțin, inclusiv la persoanele care se consideră, datorită statutului lor social (educație școlară, ocupație, nivel de venit), ca fiind clasă de mijloc.

Să folosim ziua de 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii, pentru a ne reaminti:  oricât de limitată ar fi azi posibilitatea de auto-organizare a lucrătorilor față de angajatori, nu trebuie să renunțăm la a contesta aceste limitări, și de a revendica nu doar venituri și condiții de muncă adecvate, ci și locuințe decente și accesibile din punctul de vedere al costurilor. Pentru mulți lucrători cu venituri modeste, care azi trăiesc în locuințe inadecvate și nesigure, neavând proprietăți imobiliare de nici un fel, cele din urmă înseamnă locuințe publice și forme de locuire care le asigură drepturile lor de chiriași față de statul-proprietar. Politica de locuire poate fi schimbată doar prin punerea de presiune asupra guvernanților de către cei care suferă cel mai mult de consecințele negative ale politicii din acest domeniu din ultimii treizeci de ani, pusă în slujba intereselor private ale marelui capital. Această luptă trebuie dusă atât la nivel local și național, cât și la nivel transnațional. Și din acest motiv este bine să ne inspirăm din internaționalismul zilei de 1 Mai, simbol al luptei pentru drepturi social-economice și politico-civice a clasei lucrătoare de pretutindeni.

Citește numărul 4 al ziarului Cărămida aici: https://drive.google.com/file/d/1Nr7L-PjA7Pfx7io0y2B03T9RfiV-e0mP/view

Racism at home

Chapter IV of the film series about the fight for housing justice in Cluj. Event organized in Cluj-Napoca, Romania, by the Social housing NOW! movement, on the 21st of March, International Day Against Racism. Racism at home functions against Roma and against the impoverished, by different means that inferiorize and stigmatize their labor and themselves as persons. Racism at home justifies inequalities and exploitation. We fight for a just and anti-racist politics of housing.