Casa dreptului la locuinţă adecvată – în orașul Cluj?! [Enikő Vincze]

În 10 decembrie 2015, cu ocazia Zilei Internaționale a Drepturilor Omului, Organizația Națiunile Unite a lansat o campanie de un an în vederea aniversării de jumătate de secol de la adoptarea în 1966 a Pactului Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale, și a Pactului Internațional privind Drepturile Civice și Politice. Acestea reiterează că idealul fiinţei umane libere, eliberate de teamă şi mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi culturale, ca şi de drepturile sale civile şi politice. Depinde de aleșii noștri locali dacă în acest an aniversar, aplicând pentru titlul de Capitală Culturală Europeană, municipalitatea noastră își va asuma sau nu obligațiile în ceea ce privește asigurarea accesului efectiv la locuință ca drept economic și social al persoanelor marginalizate. Sau dacă Clujul va acționa sau nu ca oraș european care respectă Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și Carta Socială Europeană. Depinde de noi, alegătorii, dacă cu ocazia alegerilor locale din iunie 2016 impunem și revendicăm sau nu acest deziderat.

casa_drepturilor_p9_web

 

Încercarea noastră de fundamentare a unei politici locale de locuire care să răspundă nevoilor locative ale persoanelor marginalizate social se bazează pe ideea circumscrierii unui spațiu de intervenție creat la intersecția dintre legislația locuirii, legislația socială și cea a nediscriminării, precum și dintre reglementările legale naționale și internaționale cu privire la dreptul la locuință adecvată [1] ca un drept fundamental din domeniul drepturilor sociale și economice. În cele ce urmează atragem atenția administrației publice locale din municipiul Cluj-Napoca asupra necesității unei abordări care face trecerea de la accesul la locuință ca drept al fiecărui cetățean, prin asigurarea accesului la locuință socială a persoanelor cu venit redus, la obligația statului de a asigura locuință adecvată persoanelor marginalizate social. Recomandarea noastră către decidenții și funcționarii publici este aceea de a utiliza o abordare intersecțională atunci când stabilesc prioritățile alocării bugetare pentru domeniul locuire, precum și cele ale atribuirii de locuințe din fondul locativ public. Dar și mai mult, nu putem accentua suficient de tranșant responsabilitatea guvernanților de a recunoaște că în cazul persoanelor marginalizate social (care nu au locuință sau locuiesc în condiții improprii, sau care nu au venit sau au venituri doar din activități informale) eliminarea acestora din categoria celor eligibili pentru locuință socială nu doar îi exclude efectiv de la dreptul cetățenesc de a avea un trai decent, ci – în măsura în care locuirea în condiții de nesiguranță și de deprivare pune în pericol sănătatea – sfidează dreptul lor la viață.    

Conform Legii locuinței 114/1996, “accesul liber şi neîngrădit la locuinţă este un drept al fiecărui cetăţean”. La nivelul întregii populații această lege prevede că “rezolvarea cerinţelor de locuire constituie un obiectiv major al administraţiei publice centrale şi locale. Din prevederea de mai sus  rezultă că nu este obligația, ci doar “obiectivul major” al statului să asigure locuință pentru toți cetățenii săi. Reglementând însă statutul locuințelor sociale, Legea locuinței din 1996, precum și hotărârile și ordonanțele guvernamentale ulterioare cu privire la normele de implementare ale acestei legi, definesc în mod special acea categorie de cetățeni ai României care pot beneficia de locuințe sociale ca fiind “persoane și familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.” Conform OUG 57/2008, care aduce modificări și completări la Legea 114/1996, “au acces la locuință socială, în vederea închirierii, familiile sau persoanele cu un venit mediu net lunar pe persoană, realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul câștigului salarial mediu net lunar pe total economie …” Mai departe, Art. 21, alin (1) al Normei metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996 cu aplicare din 07.12.2000, prevede că autoritățile administraţiei publice locale … vor ține seama la stabilirea criteriilor de atribuire de locuințe sociale de prevederile art. 42 şi 43 din lege, astfel încât “în cadrul fiecărui criteriu, la stabilirea ordinii de prioritate se vor avea în vedere: a) condiţiile de locuit ale solicitanţilor; b) numărul copiilor şi al celorlalte persoane care gospodăresc împreună cu solicitanţii; c) starea sănătăţii solicitanţilor sau a unor membri ai familiilor acestora; d) vechimea cererilor.” Traducând aceste prevederi cu privire la locuințe sociale în termenii obiectivului administrației publice în domeniul locuirii, putem concluziona că rezolvarea cerințelor de locuințe sociale pentru persoanele și familiile care se încadrează în condițiile de mai sus  constituite obiectivul major al autorităților administrației publice.

Mai departe, însă, făcând trecerea de la categoria persoanelor și familiilor care pot beneficia de locuințe sociale conform legislației locuirii, la persoanele și familiile supuse marginalizării sociale, legislația românească (din domeniul social) definește asigurarea dreptului de a avea acces la locuință nu doar ca un obiectiv major al administrației publice, ci ca o obligație a acesteia. Conform Legii privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale 116/2002 modificată, “în funcţie de nivelurile veniturilor stabilite [până la care o persoană este considerată ca fiind marginalizată, nivel care se stabileşte anual, prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la Parlament a proiectului legii bugetului de stat] … consiliile locale au obligaţia de a asigura accesul persoanelor şi familiilor marginalizate, … la locuinţă şi la serviciile publice de strictă necesitate, cum sunt: apă, energie electrică, gaze naturale, termoficare etc.” Legea  Asistenței Sociale 292/2011 prevede că “pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul: (a) asigură accesul persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la locuinţă, la asistenţă socială şi medicală, la educaţie şi la loc de muncă.” Conform Legii 116/2000, prin persoană marginalizată social se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în conditiile Legii nr. 416/2001, și se află în cel puțin două dintre următoarele situații: a) nu are loc de muncă; b) nu are locuință în proprietate sau în folosință; c) locuiește în condiții improprii [adică în locuință improvizată sau într-o construcție cu destinație de locuință care nu îndeplinește cerințele minimale prevăzute de Legea locuinței din 1996]; d) are unul sau mai mulți copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu mulți copii în întreținere; e) este persoană vârstnică, fără susținători legali; f) este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau invaliditate; g) are în întreținere o persoană încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav, accentuat ori invaliditate gradul I sau II;  h) a executat o pedeapsă privativă de libertate. Alte articole ale acestei legi mai prevăd obligațiile consiliilor locale “de a elabora și de a aproba metodologia de identificare a persoanelor și familiilor care sunt marginalizate social”, iar primarii trebuie să “dispună verificarea situației ce rezultă din documentele justificative prezentate, prin ancheta socială.”

Cele de mai sus impun recunoașterea obligației administrației publice locale de a asigura accesul la locuință pentru persoanele și familiile marginalizate social, și de a defini criteriile de alocare de locuințe sociale la intersecția Legii locuinței din 1996, precum și a legislației sociale (în mod deosebit Legea privind prevenirea și combaterea marginalizării social, și Legea asistenței sociale). Pentru îndeplinirea acestei obligații, consiliile locale – făcând uz și de prevederile legislației anti-discriminare[3] – ar putea să aloce un procent din stocul lor de locuințe sociale persoanelor marginalizate. În loc să facă acest lucru, unele administrații publice (cum este cazul municipiului Cluj-Napoca) elimină persoanele care nu au venituri (sau au venituri doar din venitul minim garantat, sau din munci ziliere) din categoria solicitanților eligibili pentru locuință socială și desconsideră precaritarea și sărăcia condițiilor de locuire în procesul de punctare. Această practică discriminatoare, împreună cu alte criterii de selecție care discriminează în mod indirect persoanele marginalizate social (de exemplu criteriul studiilor sau cel al stării civile)  are un caracter nelegal și pentru că exclude de la dreptul la locuință aceste persoane și înseamnă neîndepliniera obligațiilor legale care le revin autorităților publice locale față de ele. Campania “Căși sociale acum!”, și programul mai larg din care face parte. dorește să contribuie la restabilirea justiției în acest domeniu.

 

[1] Comentariul General nr. 4 al Comitetul pentru Drepturi Economice, Sociale și Culturale al Natiunilor Unite (ICESR) din …. stabilește șapte criterii minimale care trebuie îndeplinite pentru ca o locuință să fie considerată adecvată, precum ar fi: siguranța posesiei; disponibilitatea serviciilor, materialelor, facilitatilor si infrastucturii; accesibilitatea în termeni financiari; locuibilitatea; accesibilitatea (fizică, și neîngrădită de discriminare); să fie plasată într-o locație care asigură accesul la alate drepturi; adecvanța culturală (Detalii despre abordarea dreptului la locuire adecvată de către Organizația Națiunilor Unite se pot afla aici – http://www.ohchr.org/Documents/Publications/FS21_rev_1_Housing_en.pdf, http://www.ohchr.org/EN/Issues/Housing/toolkit/Pages/RighttoAdequateHousingToolkit.aspx).

[2] Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe (Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 , Art. 2, alin. 4).